Praznicul Întâmpinării Domnului, sărbătorit astăzi, ne face părtașii acelui eveniment biblic despre care Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că după Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile și împlinindu-se vremea, Preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu plecând din Betleem împreună cu dreptul Iosif a venit la Templul din Ierusalim pentru a împlini Legea, iar aici dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat și ținut în brațe de credinciosul și dreptul bătrân Simeon, care, ca un reprezentant al întregii creații, cere eliberarea, pentru că se simte împlinit de întâlnirea cu Hristos, pentru că a găsit odihna în Dumnezeu.
Din relatarea istorico-biblică, dar și din imnologia acestei mărite sărbători se arată că în așteptarea dreptului Simeon se concentrează toate așteptările patriarhilor Vechiului Testament, iar Mântuitorul Hristos împlinește planul mântuirii și în interiorul Legii Vechiului Testament, pe care, după ce o împlinește, o depășește.
Astăzi, de praznicul Întâmpinării Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos este vestit în templul din Ierusalim ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel mult-așteptat. Întâlnirea dintre Mântuitorul, „Prunc tânăr”, și Simeon „cel drept și temător de Dumnezeu” devine practic o întâlnire dintre Legea Noului Testament și Legea Vechiului Testament. Plecând de la informațiile din Sfânta Scriptură referitoare la bătrânul Simeon, despre care se spune că avea înștiințare de la Dumnezeu că nu va vedea moartea cu ochii până când nu-L va vedea pe Hristos, pe Mesia, pe Cel așteptat, întreaga compoziție imnografică a praznicului ne înfățișează o întâlnire între două perioade din istoria oamenilor, Hristos venind la întâlnire cu puterea de a înnoi nu numai legea veche, ci întreaga zidire.
Bătrânului Simeon i se împlinește astăzi dorul slobozirii de această lume, iar inima sa se simte împlinită de vederea și de primirea în lăuntru a lui Dumnezeu Însuși. Încercat de ani, dar plin de Duhul Sfânt, simte, cunoaște și i se descoperă de către Duhul că are înaintea sa pe Dumnezeu-Omul, pe Iisus Hristos și Îl primește în brațe cu negrăită bucurie și cucernică frică pe Cel pe care îl aștepta cu credincioșie nemăsurată, arătând că nu orice așteptare aduce mântuire, ci doar așteptarea cu pregătire.
Când primește în brațe pe „Izbăvitorul sufletelor noastre”, Simeon, omul lui Dumumnezeu, cuvântă: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Este glasul celui credincios, al celui încrezător în făgăduințele lui Dumnezeu, care așteaptă cu nădejde și bucurie împlinirea profețiilor care au vestit mântuirea omenirii și a universului întreg, în general, dar și împlinirea descoperirilor personale și directe, nemijlocite ale lui Dumnezeu. Cuvintele pline de emoție, nădejde și mulțumire ale bătrânului Simeon au traversat istoria vieții bisericești, statornicindu-se în cult și fiind rostite la fiecare slujbă a Vecerniei, precum și de fiecare dată când creștinul se împărtășește, la sfârșitul rugăciunilor de mulțumire.
O afirmație profetică, anticipează întreaga traiectorie a istoriei mântuirii
De asemenea, purtând în brațe pe Hristos, bătrânul Simeon face și o profeție privitoare la consecințele venirii Sale în lume: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel” (Luca 2, 34). O afirmație profetică învăluită de mister, o afirmație ce anticipează deja întreaga traiectorie a istoriei, a neamului omenesc de la Hristos încoace, o afirmație ce poate fi mai bine înțeleasă dacă așezăm acest fragment evanghelic al sărbătorii în contextul general al evenimentelor prezentate în Evanghelia după Luca, din care reiese evident că Hristos răstoarnă orice convenție, demolează statu-quo-ul unei comunități umane ipocrite, împărțită formal între drepți și păcătoși. Sfântul Luca ne arată în Evanghelia sa că disprețul, dezinteresul, mustrarea și izolarea cu care erau tratați cei păcătoși și neputincioși în lumea fariseilor și cărturarilor de atunci sunt înlocuite la Mântuitorul de o simpatie evidentă și de un interes deosebit. Profeția dreptului Simeon vizează tocmai această stare de lucruri: căderea multor „drepți” se datorează suficienței de sine, care este prezentată de Evanghelia după Luca drept cel mai mare obstacol în calea omului spre Dumnezeu.
Sărbătorirea praznicului a fost menționată documentar pentru prima dată în memorialul pelerinei Egeria
Un alt imn liturgic reprezentativ al acestei sărbători este Axionul de la Sfânta Liturghie, pe care îl găsim la cântarea a noua a Canonului de la Utrenie: „Născătoare de Dumnezeu, nădejdea tuturor creștinilor, acoperă, apără, păzește pre cei ce nădăjduiesc spre tine. În Lege, în umbră și în Scriptură, închipuire vedem noi, credincioșii. Cel de parte bărbătească ce Se naște întâi, Sfânt lui Dumnezeu este, deci, pre Cuvântul Cel mai înainte născut, Fiul Tatălui, Celui fără de început, Cel întâi născut din maică, fără de ispită bărbătească, Îl mărim”. În Mineiul pe luna februarie, la ziua praznicului, indicația tipiconală arată că nu se cântă „Ceea ce ești mai cinstită”, cântarea obișnuită din zilele de rând, ci se pun mărimurile acestei cântări, alcătuite de Cosma Monahul – după indicația din Minei – pe care noi îl identificăm a fi Cosma Melodul, adică fratele adoptiv al Sfântului Ioan Damaschin.
Sărbătorirea praznicului Întâmpinării Domnului este pentru prima dată menționată documentar în memorialul pelerinei Egeria (secolul al IV-lea), iar mai apoi, mărturiile despre existența sărbătorii se înmulțesc spre sfârșitul secolului al V-lea spre începutul secolului al VI-lea.
Asemenea Praznicelor Împărătești, sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne așază într-o întâlnire directă, plină de bucurie, cu Hristos și cu persoanele sfinte prin care are loc evenimentul mântuitor, dar ne și invită la o așezare într-o pregătire continuă și credincioasă, fidelă, după modelul bătrânului Simeon, care după purtarea necondiționată a greutății mulțimii anilor vieții sale a fost învrednicit să vadă mântuirea. (Articol apărut sub semnătura Diac. Ciprian Bâra și publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din 2 februarie 2012)
