‘Patericul românesc’, nume sub care este cunoscută monumentala operă a părintelui Ioanichie Bălan, reprezintă, fără îndoială, o piatră de hotar pentru cultura teologică românească a veacului trecut. Dacă avem în vedere și contextul istoric deosebit de dificil în care această lucrare a fost redactată, și suferințele prin care a trecut marele stareț până să o vadă împlinită, atunci importanța ei crește exponențial. Pornind de la două documente păstrate în arhivele Securității, dorim să arătăm cum acest pateric al Ortodoxiei românești s-a situat în miezul conflictului surd dintre credința creștină și ideologia atee, conflict desfășurat de-a lungul întregului ev comunist.
În perioada 1958-1961, autoritățile statului comunist au întreprins o campanie amplă de distrugere a monahismului ortodox român, considerat periculos pentru ordinea socială și politică a țării. Mii de călugări au fost scoși din mănăstiri și constrânși la ‘reeducare’ la viața lumească, alții au intrat în închisoare.
Printre puținii monahi care urmau să mai rămână în mănăstiri erau bătrânii neputincioși. Mare parte dintre ei au fost concentrați la Mănăstirea Sihăstria, unde puteau fi supravegheați ușor și unde trebuiau să-și sfârșească zilele într-un azil sui generis, îngrijiți de o mână de tineri monahi pe post de asistenți sociali.
Lupta pentru salvarea spiritualității monastice
Lovitura aplicată monahismului de regimul comunist a fost cumplită nu atât prin închiderea unor clădiri, cât prin efortul sistematic de a distruge o tradiție monahală de secole, trecută de la om la om, de la stareț la ucenic. Existând pericolul ca această tradiție vie să dispară, unii monahi au încercat să o păstreze consemnând-o în scris, cel mai important reprezentant fiind tânărul (pe atunci) monah Ioanichie Bălan.
Acesta a început să consemneze istorisirile călugărilor bătrâni, să le noteze învățăturile și să întocmească fișe biografice ale monahilor care au viețuit în zona Neamțului. În contextul de atunci, efortul părintelui părea mai curând unul cu caracter etnografic, asemenea celui făcut de savanții europeni pe seama acelor populații din inima Africii sau Americii de Sud distruse de ‘civilizație’, în dorința de a păstra măcar în scris o tradiție pe cale de extincție. Părintele Ioanichie a crezut și a sperat că marea tradiție monahală a României nu va dispărea, iar cartea, chiar dacă nu se compară cu prezența unui stareț în carne și oase, va ajuta la păstrarea pe mai departe a spiritului monastic într-o lume supusă ideologiei atee.
Aspirația părintelui s-a întâlnit cu lupta patriarhului Justinian, care niciodată nu s-a împăcat cu ideea distrugerii monahismului. Am scris cu alt prilej despre strategiile sale de a menține pe cât mai mulți călugări în mănăstire, una din aceste metode fiind organizarea de muzee în cadrul mănăstirilor și angajarea monahilor pe post de muzeografi. Unul dintre acești muzeografi a fost chiar părintele Ioanichie.
De asemenea, patriarhul a căutat să-i facă pe cei din străinătate să înțeleagă lupta pe care Biserica Ortodoxă Română o duce zi de zi pentru supraviețuire în condiții grele și să primească din partea acesteia un ajutor real, nu critici goale despre ‘colaboraționismul’ cu regimul. După deschiderea în plan internațional a României, Biserica a avut posibilitatea să participe la diversele întâlniri ecumenice, iar autoritățile române erau enervate deoarece de fiecare dată patriarhul Justinian avea grijă să promoveze cu acest prilej monahismul românesc. Prezentând cifre ‘umflate’ și vorbind de libertatea monahismului în România, patriarhul stârnea admirația auditoriului pentru atitudinea ‘înțeleaptă’ a autorităților comuniste, iar acestea, dorind să aibă o imagine bună în exterior, erau obligate să facă concesii în domeniul vieții monahale, deoarece mulți străini erau interesați să viziteze mănăstirile și să cunoască viața spirituală ce se desfășura aici.
Conform propriei mărturisiri a părintelui Ioanichie, autoritățile bisericești au sprijinit eforturile sale de întocmire a unui pateric românesc și au promovat rezultatele cercetărilor în numeroase publicații din străinătate, totul cu scopul ca tradiția monahală românească să nu fie uitată, iar străinătatea să aibă privirea ațintită spre mănăstirile românești.
Părintele Ioanichie, socotit ‘element antisocial’
Organele statului, în special Securitatea, au urmărit cu atenție toate aceste demersuri. După cum se știe, conform Constituției comuniste, libertatea de credință era teoretic garantată, atât timp cât nu aducea atingere ordinii de stat, ordine construită evident pe baza valorilor comuniste. Credinciosul putea doar să creadă, dar nu să răspândească propria credință. În caz contrar, organele represive interveneau, chiar folosind mijloace în afara legii.
Considerat ‘element antisocial’, ‘mistic’, părintele Ioanichie a fost urmărit sistematic de Securitate și avertizat în numeroase rânduri. După o perioadă de relativă liniște, la începutul anilor â70, un securist ‘vigilent’ caută în documentele părintelui și vede lucrarea dedicată vieții monahilor români.
Lucrarea este ‘recenzată’ de un ‘expert’ politruc, din punctul de vedere al ideologiei comuniste, acesta propunând Securității o serie de măsuri dure, deoarece considera că lucrarea prezenta un caracter antisocial.
Chemat la Securitatea Neamț pentru ‘explicații’ (de fapt, avertizare), părintele Ioanichie întocmește memoriul pe care îl reproducem mai jos, extrem de interesant din multe puncte de vedere. Cititorul va observa lesne strategia de apărare, bazată pe următoarele aspecte: caracterul legal al demersului, realizat în baza libertății de credință și a aprobării forurilor superioare bisericești; caracterul strict documentar al lucrării, și nu unul ‘prozelitist’; publicarea în străinătate a unor părți din lucrare, cu aprobarea autorităților de stat.
Până la urmă, părintele Ioanichie a fost lăsat în pace, însă circulația ‘Patericului românesc’ a fost în continuare strict controlată, ca nu cumva să stimuleze ‘atitudini antisociale’. Efectul a fost invers: lucrarea a devenit celebră, dorită, căutată, devenind unul din instrumentele ieșirii la liman din întunericul comunist.
Memoriul părintelui Ioanichie Bălan către șeful Securității Neamț
‘Subsemnatul, ierodiacon Ioanichie Bălan, salariat de stat în post de ghid la mănăstirea Bistrița, județul Neamț, cu deosebit respect vă fac cunoscut următoarele:
Cu aprobarea Patriarhiei Ortodoxe Române am scris, între anii 1965-1972, o lucrare intitulată ‘Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene și românești’.
Potrivit instrucțiunilor primite, am urmărit în special viețile monahilor celor mai fideli neamului și Bisericii Ortodoxe Române, exemple vii de modestie, supunere față de perceptele evanghelice și aleasă ținută morală. Am căutat să scot în relief pe acei monahi care, de-a lungul veacurilor, s-au sacrificat pe sine pentru alții, pentru alinarea celor bolnavi, pentru mângâierea celor în suferință, pentru ajutorarea celor lipsiți.
Lucrarea amintită se încadrează în chip firesc în așa numita literatură aghiografică, atât de dezvoltată de-a lungul secolelor, în toate țările creștine din răsăritul și apusul Europei. Scopul ei este bine definit, acela de a pune în valoare spiritualitatea profund ortodoxă și curat românească a monahismului nostru.
Or, tocmai pentru această perioadă, Biserica Ortodoxă Română nu are literatură aghiografică națională reprezentativă, datorită mai ales condițiilor istorice vitrege. Din acest motiv celelalte biserici ortodoxe și chiar catolice acuză biserica noastră ortodoxă că între secolul al VII-lea și secolul al XX-lea nu a avut spiritualitate națională proprie, întrucât nu a avut sfinți și cuvioși de origine română, nici o literatură aghiografică originală. Or, nu este adevărată această afirmație. Greșeala înaintașilor este că nu li s-a scris la vreme viața și meritele lor ca să-i putem cinsti după cuviință.
Deci, pentru a nu se uita cu totul numele și faptele înaintașilor noștri și pentru a dovedi străinilor că avem și noi sfinții și eroii noștri, că avem o spiritualitate profund ortodoxă, încercăm să facem ceea ce n-au făcut părinții noștri.
În ceea ce mă privește, am fost împuternicit să adun date și să redactez această lucrare aghiografică numai cu biografii de călugări din toate mănăstirile țării noastre.
Patriarhia, Departamentul Cultelor, Institutul Teologic Universitar din București și-au dat avizul pentru această modestă lucrare, au citit-o, au prezentat unele referate și au aprobat-o ca teză de licență, pe care am susținut-o în vara acestui an.
Avându-se în vedere scopul ei bine definit și necesitatea cunoașterii spiritualității ortodoxe românești în afara hotarelor țării noastre, cu aprobarea organelor titulare de resort, s-au tipărit până în prezent următoarele biografii din această lucrare … Toate aceste publicații s-au făcut cu aprobarea Patriarhiei Române și a Departamentului de Culte.
Întru apărarea libertății de credință și a drepturilor cetățenești
Iată deci utilitatea și importanța lucrării mele în afirmarea Bisericii Ortodoxe Române, a spiritualității monahismului nostru. Dacă ar fi judecată din punct de vedere al ideologiei marxiste, lucrarea nu rezistă. Ea ar fi condamnată, ca și toate celelalte scrieri și opere creștine din prezent și trecut. Dar privită din alt punct de vedere, lucrarea prezintă mult interes pentru Biserica Ortodoxă Română și deci își justifică necesitatea. Tocmai de aceea organele noastre centrale de conducere o apreciază și aprobă tipărirea unor fragmente mai reprezentative din ea.
Cu toate acestea, pe plan local, unele organe de resort condamnă lucrarea în discuție, găsind-o incompatibilă cu ideologia socialistă. În acest sens, dau mai jos următoarele precizări:
– Lucrarea intitulată ‘Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene și românești’ este scrisă cu încuviințarea oficială a Patriarhiei Ortodoxe Române și la cererea ei. Deci, nu este o lucrare personală, clandestină, care îmi aparține mie întru totul, ci este o lucrare a Bisericii noastre Ortodoxe, care dispune de ea după necesități.
– Tot ce s-a publicat din această lucrare, sau se va mai publica, se face numai cu aprobarea legală a forurilor oficiale, avându-se în vedere o serie întreagă de criterii.
– Ca orice lucrare de pionierat, redactată în timp record, ea prezintă unele inevitabile greșeli de text, mai ales expresii care pot crea confuzii și discuții. Precum toate lucrurile în societate, mai ales cărțile, sunt discutabile, interpretabile, după tot felul de criterii, concepții și orientări, tot așa lucrarea de față este supusă de cei în drept interpretării, discuțiilor, care de altfel diferă de la om la om. În ce mă privește, îmi însușesc orice critică constructivă și promit să revin asupra textului pe viitor.
– Țin să subliniez că sunt și eu fiu al poporului nostru românesc, cetățean de drept și de fapt al Republicii Socialiste România, care îmi iubesc țara, așa cum îmi iubesc Biserica, și mă supun legilor în vigoare, precum mă supun și Evangheliei lui Hristos. Deci pe nedrept sunt acuzat că multiplic lucrarea în discuție, călcând astfel legea presei. Declar solemn că lucrarea respectivă este demult terminată, încă din anul 1972, și nu mai este cazul să o copii din nou.
– Lucrarea în cauză este destinată numai pentru uzul intern al Bisericii Ortodoxe Române, ca o carte specifică de reprezentare. Deci are un circuit strict închis, oficial, în cadrul Bisericii.
În concluzie, vă rog să analizați cele de mai sus și să nu mi se aducă o acuzație neadevărată, care ar afecta libertatea mea de credință, de gândire și dreptul meu de fiu al Bisericii lui Hristos și cetățean al Republicii Socialiste România.
28 septembrie 1975.’
Observațiile politrucului la lucrarea ‘Chipuri de călugări îmbunătățiți’
‘Lucrarea, compusă din două volume, este o apologie a vieții călugărești și a unor forme exacerbate de practicare a unor ritualuri monahale ieșite din comun. Dorindu-se o carte despre viețile sfinților, lucrarea analizată își propune să realizeze o descriere convingătoare a vieții unor călugări din ținuturile noastre.
Autorul pledează pentru un fel de reparare a nedreptății ce s-ar fi făcut acestor călugări ‘îmbunătățiți’, care, deși au avut o viață ‘sfântă’, nu au fost canonizați, adică sanctificați.
Autorul, bigot până la manie, arată că moldovenii sunt credincioși, smeriți față de Dumnezeu și aplecați spre o viață contemplativă, de izolare și de adorație divină.
Toată lucrarea ridică la rang de noblețe sufletească: izolarea, neparticiparea la viața de toate zilele, retragerea în contemplație, sărăcie și umilință, oferind exemple numeroase de oameni din popor care au procedat astfel și care, până la urmă, au fost remarcați de Dumnezeu.
Autorul vorbește de revelații divine, de transfigurări, trecând sub tăcere faptul că majoritatea acestor ‘sfinți’ erau de fapt bolnavi mintali sau epileptici, ale căror halucinații și crize sunt considerate momente de intrare în legătură cu divinitatea.
Lucrarea nu este antistatală prin intenția autorului, ci prin mania sa mistică. Este însă o carte profund antisocială care derutează mințile simple și care, în mod indirect, abate de la calea activității constructive, de la ambianța sănătoasă de a-ți crea fericirea prin muncă și cinste.
Circulația (oricât de restrânsă) a acestor lucrări este absolut neindicată și reprezintă o modalitate clandestină de influențare a poporului în direcția misticismului, ignoranței și izolării sociale.
Ignoranța, lipsa de idealuri adevărate, gândirea bolnăvicioasă, autochinuirea perversă sunt ridicate la rang de credință exemplară.
Lucrările nu au nici o valoare documentară, din cuprinsul lor nu se pot desprinde nici măcar câteva informații istorice corecte. Totul este o însăilare de mituri religioase, care falsifică realitatea socială de la noi. Chiar dacă autoritățile bisericești au aprobat această carte, ea nu are valoare pentru cultura românească, ci este un simplu instrument de misticizare, un mijloc de tulburare a oamenilor simpli.
Câteva lucruri sunt trecute sub tăcere: faptul că unii dintre călugării lăudați au fost alungați din mănăstiri.
Unii dintre aceștia au murit, alții au fost reprimiți în mănăstiri pentru că atât timp cât au trăit între oamenii normali nu s-au purtat cum se cuvine și nu și-au putut crea un viitor.
Tocmai acești neadaptați sociali, tocmai acești incapabili cetățeni devin în lucrarea de față exemple de virtuți și sfințenie.
Pentru conținutul, spiritul în care este scrisă, impresia ce o poate produce în sufletele celor creduli, cartea (în două volume) pe care am recenzat-o este după părerea noastră o lucrare care trebuie să i se interzică circulația, oricât de restrânsă. De văzut dacă nu cumva s-au tipărit extrase din aceste cărți care ar putea circula sub formă de broșuri sau expuneri dactilografiate printre oamenii ce frecventează mănăstirile. 24.04.1975.’ (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 27 martie 2011)
