„Oamenii trebuie să treacă dincolo de observațiile superficiale specifice unor opere de artă și să vadă semnificația duhovnicească, de întărire în relația cu Hristos Mântuitorul, a acestor însemne arhierești”, sunt cuvintele preotului Augustin Rusu, consilier patriarhal la Cancelaria Sfântului Sinod, cu privire la însemnele arhierești. Părintele ne-a vorbit despre originea, semnificația și rolul engolpionului și ale crucii pectorale.
Potrivit arhimandritului Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale și exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor, pe lângă veșmintele propriu-zise (stiharul, epitrahilul, brâul, bedernița, mânecuțele), arhiereul folosește în slujirea sa și alte veșminte, specifice doar rangului său, cum ar fi: mitra, mantia, omoforul mic și mare, sacosul. De asemenea, o importanță aparte o au și distincțiile, insignele sau ornatele corespunzătoare treptei arhierești, și anume: engolpionul, crucea pectorală, toiagul, cârja arhierească, dicherul și tricherul, și vulturul (potnoja). În trecut, mantia și cârja erau purtate doar de arhimandriții mitrofori.
Bogăție de daruri și de simboluri
„Oamenii trebuie să treacă dincolo de observațiile superficiale specifice unor opere de artă și să vadă semnificația duhovnicească, de întărire în relația cu Hristos Mântuitorul, a acestor însemne arhierești. Nu trebuie scoase din contextul profund liturgic, sacramental, pastoral și misionar al folosirii de către arhiereu în activitatea sa. Aceste însemne arhierești, cu semnificația și cu bogăția lor de daruri și de simboluri, ne urcă mereu și mereu la Mântuitorul Iisus Hristos, atât pe cei care le poartă, cât și pe noi, cei care le privim și ne minunăm adesea de frumusețea, vechimea și strălucirea lor”, spune părintele Augustin Rusu.
„Relicvariile”, precursoarele iconițelor-medalion
Engolpionul (panaghiul sau însemn pectoral) este o insignă arhierească de forma unei iconițe-medalion făcută din email, aur și argint, care îl reprezintă pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului cu pruncul în brațe și, foarte rar, Sfânta Treime. „Se poartă atârnat de piept, cu un lanț confecționat din același material din care este executat engolpionul. Acest ornat, insignă sau însemn, este cunoscut numai în Bisericile ortodoxe de rit bizantin. Majoritatea liturgiștilor tind să explice existența engolpionului ca o preluare în creștinism a acelui hoșen sau pectoral pe care îl foloseau arhiereii în Legea Vechiului Testament și în care se păstrau sorțile sfinte – „Urin” și „Tumim” -, adică „Arătarea și Adevărul”. Alți teologi caută originea engolpionului în acele „relicvarii”, cutiuțe mici, din diferite materiale (piatră, lemn, argint, aur) în care se păstrau părticele din sfinte moaște, relicve, și care, la început, erau purtate la piept de către stareții de mănăstiri, iar mai apoi de către arhierei, încă din secolul al IV-lea. Referințe exacte despre aceste „relicvarii”, precursoarele engolpioanelor de astăzi, au rămas consemnate în scrierile Sfântului Spiridon al Trimitundei”, precizează părintele Rusu.
Puterea exemplului
În trecut, la anumite momente semnificative din viața Bisericii – spre exemplu, proclamarea canonizării unui sfânt -, pentru a consemna și a întări evlavia față de acel sfânt, se confecționau engolpioane cu chipul său. Astfel, sfântul respectiv intra mai ușor în conștiința credincioșilor, mai ales când îl vedeau pe arhiereu că poartă icoana acelui sfânt. De altfel, arhiereul, învățătorul tuturor credincioșilor, prin pilda sa, prin comportamentul său, prin felul cum poartă o icoană, este model al credincioșilor pe care îi păstorește. Arhiereii poartă engolpionul în toată vremea, ca un semn al arhieriei, alături de o cruce pectorală, îndeosebi în timpul exercitării actului liturgic.
„Pecetea și mărturisirea credinței din inimă”
Engolpionul are o încărcătură liturgică și simbolistică profundă. Semnificația acestui însemn este condiționată și de ordinea ierarhică. Spre exemplu, în Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române se menționează că Patriarhul trebuie să poarte ca însemne distinctive două engolpioane și o cruce pectorală, pe când Mitropolitului îi revin ca însemne distinctive un engolpion și o cruce pectorală. Ceilalți arhierei poartă un singur engolpion. În timpul actului liturgic, și ceilalți arhierei (Episcopi și Arhiepiscopi, Episcopi Vicari, Arhierei Vicari) pot purta sfânta cruce, alături de engolpion. În mod tradițional, în activitatea de zi cu zi, Patriarhul, fiind cel dintâi arhiereu al unei biserici, poartă, așa cum am menționat, două engolpioane și o cruce pectorală.
„Engolpionul este pecetea și mărturisirea credinței din inimă. Acest însemn este, în egală măsură, slavă a toată lumea și puterea sfintei cruci, prin care se biruiește diavolul. Întărește arhiereul în credință și în lupta împotriva diavolului, deoarece el este cel dintâi luptător dintr-o eparhie împotriva ispitelor diavolești”, adaugă părintele consilier de la Cancelaria Sfântului Sinod.
Când engolpionul poartă chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, el simbolizează puterea ocrotitoare a Maicii Domnului care i se încredințează arhiereului, mijlocitorul către Mântuitorul Iisus Hristos al tuturor credincioșilor și al clericilor dintr-o eparhie. Parafrazându-l pe părintelui Augustin Rusu, putem spune că engolpionul nu este numai un simplu ornat, ci este plin de încărcătură duhovnicească, pastorală și misionară. Nu poți vorbi despre engolpion ca despre o simplă podoabă. El este mai mult de atât. Este un însemn al arhieriei, al deplinătății puterii cu care este învestit un arhiereu în lucrarea sa de conducător și de prim învățător al credinței.
Crucea, sinonimă cu însăși viața
„Din cele mai vechi timpuri, credincioșii au purtat câte o micuță cruce la gât, ca semn de ocrotire, ca toiag de sprijin în viața lor, dar și ca asumare a credinței și jertfei. Mergeau până la a-și da viața pentru Hristos și crucea Sa. Era mai mult decât o podoabă, un talisman, decât un însemn oarecare, era însăși viața lor. De aceea, crucea era purtată pe piept, acolo unde pulsează inima, centrul vieții unui organism”, este de părere consilierul patriarhal.
Crucea pe care o poartă arhiereul are origine comună cu a engolpionului. „Relicvariile”, purtate în vechime, aveau formă fie de cutiuță, fie de medalion sau cruce, însă cu timpul s-au distins între engolpion și cruce. După ce Biserica a devenit liberă, credincioșii nu mai aveau nevoie să ia cu ei Sfintele Moaște, să le ocrotească împotriva prigonitorilor sau a păgânilor. Odată cu înălțarea Bisericilor, moaștele și-au găsit locul în sfintele lăcașuri. Astfel, engolpionul și crucea pectorală au devenit independente una de alta, ca însemne ale slujirii și lucrării arhierești.
Semn de distincție, recompensă, încurajare
În Biserica Ortodoxă Română, dreptul de a purta crucea în permanență îl are numai arhiereul care, la rândul lui, o poate acorda în semn de distincție și de prețuire unora dintre preoții de mir sau dintre ieromonahi, care s-au distins printr-o aleasă viețuire duhovnicească, activitate excepțională, contribuție la progresul vieții bisericești (cultural, intelectual, duhovnicesc, patrimonial). De asemenea, crucea poate fi o recompensă și o încurajare pentru alți preoți de a-i urma pe cei mai buni dintre ei. Un preot nu poate purta crucea fără binecuvântarea și rugăciunea arhiereului la hirotesia întru iconom, iconom stravofor, protosinghel sau arhimandrit. „Este o distincție onorifică, dar nu se acordă precum se obișnuiește în lumea laică, atunci când vine vorba de distincțiile oferite în cadrul unor ceremonii. Preotul primește binecuvântarea și împuternicirea arhiereului de a purta crucea pectorală doar în timpul serviciului religios. Pentru cei care ocupă și demnități administrative, în anumite momente, cum ar fi ceremoniale solemne din viața bisericii, este acceptată purtarea crucii. A nu purta preotul crucea pe care arhiereul i-a dat-o ca distincție reprezintă un afront și o lipsă de respect față de Sfânta Biserică și față de încrederea pe care i-a acordat-o arhiereul atunci când i-a oferit această distincție”, confirmă părintele Rusu.
Preotul care primește această cruce, după cum spune Simeon al Tesalonicului, o ia ca semn al biruinței, al întăririi, al povățuirii cu care suntem atrași la Hristos, omorând poftele, izgonind pe vrăjmași și fiind păziți de pretutindenea. Cuvintele acestea ne aduc aminte de cele ale Sfântului Apostol Pavel care spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”.
