Duminica a IV-a după Rusalii. Vindecarea slugii sutașului
„În vremea aceea, când a intrat Iisus în Capernaum, iată că s-a apropiat de Dânsul un sutaș, rugându-L și grăind: Doamne, servitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Iisus i-a zis: voi veni și-l voi tămădui. Dar sutașul, răspunzând, a zis: Doamne, eu nu sunt vrednic ca să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va tămădui servitorul meu; căci și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași, și-i zic acestuia: du-te, și se duce; și celuilalt: vino și vine; și servitorului meu zic: fă aceasta, și face. Auzind acestea Iisus s-a minunat și a zis celor care veneau după Dânsul: adevărat vă spun vouă: nici în Israel nu am găsit atâta credință. Drept aceea vă spun că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și se vor odihni cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob, în împărăția cerurilor; iar fiii împărăției vor fi izgoniți în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și i-a zis Iisus sutașului: du-te, și după cum ai crezut, fie ție! Și s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela.” (Matei 8, 5-13.)
„Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în Capernaum pe servitorul unui sutaș sau centurion roman. Această minune este plină de înțelesuri duhovnicești, având un caracter profund caritativ sau filantropic și în același timp un caracter misionar. Vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu și de altă religie decât cea iudaică are un caracter misionar simbolic, și anume ea prevestește faptul că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită în tot Imperiul Roman, și la toate popoarele pentru că Dumnezeu iubește pe toți oamenii. Mântuitorul Iisus Hristos arată acum ucenicilor Săi că poate descoperi credință puternică și în alte popoare decât în poporul evreu.”
„Bunătatea milostivă a acestui sutaș roman față de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în suferință, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcții diferite în societate, și stări ale vieții, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în fața lui Dumnezeu, valoarea fiecărei ființe umane, chiar și atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate.”
(Patriarhul Daniel, Predică la Duminica a IV-a după Rusalii, 2010)
Sfinţii 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei
Au trăit în timpul împăratului Liciniu (308-321).
În acea perioadă, deși creştinii erau prinşi şi omorâţi, numărul lor, în loc să scadă, creştea fără încetare. Credinţa în Hristos luminase, în acel oraş, şi cugetele căpeteniilor, între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie.
Aceştia, fără vreo teamă, îşi arătau credinţa lor în Hristos Cel înviat din morţi. Pentru aceasta au îndurat chinuri pe care numai o minte rătăcită le putea născoci şi, împreună cu ei, au pătimit şi alţi 41 de creştini.
În Nicopolea Armeniei Sfântul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulți prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant și prieten al lui Licinius, că sunt creștini.
„Și unde este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el și nu a murit în chinuri?”
La acestea a dat răspuns Sfântul Leontie: „Din moment ce știi că Hristos al nostru a murit pe cruce, atunci cunoaște, judecătorule, că El a și înviat din morți și S-a înălțat la cer. ”
După o vorbire lungă despre credință, Lysius a poruncit să fie biciuiți iar apoi aruncați în temniță, unde să nu li se dea nici mâncare, nici băutură.
O femeie creștină din înalta aristocrație, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastruica temniței. Iar apoi un înger al Domnului a venit la ei, care i-a mângâiat și i-a întărit.
Când a sunat ceasul rostirii osândei, înaintea lui Lysius s-au înfățișat doi dintre soldații lui și i-au declarat în față că sunt creștini, împreună și cu mai mulți alții, întru totul patruzeci și cinci de suflete.
Judecătorul i-a osândit imediat pe toți la moarte, poruncind ca să li se taie mâinile și picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie aruncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar suflețele cele mucenicești s-au înălțat la împăratul Hristos, strămutându-se la viața veșnică.
Acești Sfinți patruzeci și cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sângeroase la anul 319.
Troparul, glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
