Crezul reprezintă sinteza hotărârilor dogmatice de la primele două Sinoade Ecumenice, așa-numitele orosuri. Potrivit tradiției, noțiunea de oros se descoperă într-un dublu înțeles, semnificând, pe de-o parte, hotarul trasat de Sfinții Părinți în scopul delimitării adevărului de înșelare, a ortodoxiei de erezie, iar pe de alta, hotarul până la care poate tinde mintea omenească creată în experierea realității necreate a lui Dumnezeu. În cele ce urmează, Sfântul Simeon al Tesalonicului ne oferă o minunată tâlcuire a Crezului, care începe prin afirmarea indubitabilă a existenței lui Dumnezeu, principiul necesar prin care viața omului primește sens și finalitate.
Cât privește sfințitul Simbol al unicei și adevăratei noastre credințe a creștinilor, care este tuturor necesar și mântuitor, iară nouă ne este înaintea oricui altcuiva, tot credinciosul să-l țină nevătămat chiar până la silabă și accent, și să-l propovăduiască cu tot sufletul, și la vremea potrivită să-l mărturisească, după putință. Iar cei ce au cunoștință mai mare și cei ce au primit demnitatea învățătorească trebuie să săvârșească mai cu seamă acest lucru înaintea altor datorii, și chiar sufletul să și-l pună pentru acesta, dacă împrejurarea o impune cu necesitate. Prin urmare, și noi trebuie să ținem credința, cei ce suntem mai mici decât cei mai mici ai Bisericii în privința cunoștinței și a învățăturii. Însă, fiind învredniciți lucrurilor celor mari ale Bisericii, cu harul Iubitorului de oameni Dumnezeu chemați în demnitatea învățătorească și a arhieriei, pentru cei ce se apropie și doresc să învețe și pentru cei ce se împotrivesc sau sunt cu o cugetare lipsită de evlavie sau cu o credință eretică, gândim că este drept ca ceea ce credem și purtăm în suflet să propovăduim cu limba și să învățăm, și cu scrieri să mărturisim și să explicăm acest dumnezeiesc Simbol pe cât ne va fi cu putință, pentru arătarea credinței noastre ortodoxe unice și adevărate. Ca să fie aceasta mai ales celor credincioși sprijin și veselie, iar necredincioșilor și ereticilor, mustrare și certare.
Mărturisirea Crezului înseamnă urmarea învățăturii Sfinților Părinți
Iar nouă să ne dea Dumnezeu supunere (ascultare) către Sfinții Părinți, și față de mărturisirea lor deopotrivă curată și sigură. Iar noi, nu pe altele, ci pe cuvintele acestor dumnezeiești Părinți suntem întemeiați și pe mărturisirea lor, adică, pe acest Sfânt Simbol avându-l ca semn al credinței, așa cum cu cuviință l-au alcătuit ei și l-au expus prin cuvintele ‘articolelor’. Cu totul fără de inovații îl ținem și noi și-l mărturisim cu sufletul, cu cuvântul și cu lucrurile, așa cum îl propovăduim în Biserică în toate zilele. Voiesc a spune de Simbolul credinței, pe care l-a scris și l-a adeverit cel dintâi Sinod de la Niceea, al celor trei sute optsprezece Sfinți Părinți, din timpul evlaviosului Împărat Constantin, și cel de-al doilea Sinod, al celor o sută cincizeci de Sfinți Părinți de la Constantinopol, în vremea lui Teodosie, împăratul cel iubitor de Hristos, care iarăși l-a scris și desăvârșindu-l l-a adeverit. Acestora au urmat, de asemenea, cele cinci Sinoade dumnezeiești a toată lumea, nimic adăugând și nimic dând deoparte, și care au ținut creștinismul nostru neîntinat, iar acest Simbol a fost așezat de către aceia la temelia Bisericii. Iar mărturisirea acestuia de bine-credincioșii creștini a fost semnul adevăratei credințe ortodoxe, stâlp și hotar întărit și neclintit.
Această mărturisire, vrăjmașul cel dintâi a luptat-o de la început, așa cum și odinioară a lucrat ca să-l scoată pe om din voia dumnezeiască. Și acum, împreună cu cei fără de Dumnezeu și cu mulți alții cu credința vătămată, s-a luptat și iarăși lucrează ca să-l scoată pe om de la cunoștința cea nemincinoasă. Noi, însă, credința să o păzim. Căci, cu toate că nu suntem cu totul lipsiți de răspundere față de propriile păcate, cu pocăință și cu credință, toți avem nădejde să ne mântuim. Așadar, mărturisirea cea bună trebuie a fi mărturisită, și, pe cât este cu putință, să fie explicată cunoașterea ei.
Iar Tu, Treime și Unime, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ești veșnic, Cel mai înainte de veci, Cel mai presus de ființă, Cel neapropiat, Părinte Bunule, Cel ce ești fără de început, Fiule, Unule-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Duhule Sfinte, care din Tatăl purcezi, o Putere, început (principiu) al tuturor, Cel ce pe toate le-ai făcut din cele ce nu sunt, și împreună pe toate le ții, învățător și luminător al celor cuvântătoare, dăruiește-ne nouă ca deslușit să arătăm dumnezeiasca Ta cunoștință, pe cât ne este cu putință, prin lucrarea și cu folosința Ta.
Așadar, sfințindu-ne noi și pecetluindu-ne, prin rugăciunea către Treime, să purcedem la mărturisirea Simbolului credinței.
Adevărul despre Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Iisus Hristos
Cât de minunată este teologia Sfinților Părinți! Începutul ei este împotriva tuturor celor necredincioși, cuvântul ‘Cred’ așezându-se înainte pentru certitudinea credinței. ‘Întru-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul’, se spune, întrucât Dumnezeu Unul este, și același Tatăl, în calitate de izvor al celor ce sunt dintru El, al Fiului și al Duhului. Acesta este ‘Atotțiitorul’, ca Cel ce împreună cu Fiul și cu Duhul este Ziditorul tuturor făpturilor. Chiar Scriptura lui Moise care este foarte adevărată și mai veche, nevoie având numai de Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, în umbră și nedesăvârșită fiind, chiar și aceasta învață că este numai Un singur Dumnezeu, adică vădindu-L pe Tatăl; iar Cuvântul și Duhul în chip întunecos sunt mărturisiți în Scriptura cea veche. Căci scris este că cerul și pământul și toate cele ce sunt într-acestea sunt făcute din cele ce nu sunt, cu Cuvântul și cu Duhul lui Dumnezeu. Însă unii dintre oamenii cei foarte înșelați spuneau că Dumnezeu nu există cu adevărat, și că toate sunt supuse întâmplării și ursitorilor, alții au izvodit mulțime de zei și de puteri ale lor, slujind nebuniei idolatre și necredinței (lipsei de evlavie), iar alții au pus în legătură vrăjitoria cu nașterea și mișcarea stelelor și au cugetat că lumea aceasta este veșnică și nestricăcioasă, și slujitori ai făpturii s-au făcut, precum și ai dracilor.
Biserica lui Hristos, însă, avându-L Învățător pe Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu, pe Fiul Cel Unul-Născut, pe Înțelepciunea cea vie și ipostatică, Care cu bună întocmire pe toate le rânduiește, și Adevărul mărturisește, împreună cu David îi leapădă pe cei ce nu mărturisesc existența lui Dumnezeu. Căci acela a spus: ‘Zis-a cel nebun întru inima sa, nu este Dumnezeu’ (Ps. 13, 1). Deopotrivă cu David și Pavel leapădă rătăcirea credinței în dumnezeii (zeii) cei mulți, căci și David a spus: ‘Toți dumnezeii neamurilor sunt draci’ (Ps. 95, 5), iar Pavel spune: ‘Slujit-a celor ce nu sunt cu firea dumnezei’ (Gal. 4, 8), și: ‘Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni, și au slujit făpturii mai vârtos decât Făcătorului’ (Rom. 1, 22, 25). Plinind așadar lipsa Legii Vechi, care nu a învățat în chip vădit despre Fiul și despre Duhul, luminat și cu evlavie se spune în Simbol: ‘Cred întru Unul Dumnezeu-Tatăl, Atotțiitorul’.
Acest ‘cred’ este spus pentru ca mărturisirea lui Dumnezeu să se propovăduiască din inimă, așa cum spune Pavel: ‘Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire’ (Rom. 10, 10). Iar ‘Întru Unul Dumnezeu’ se spune pentru respingerea și a celor ce nu mărturisesc pe Dumnezeu, și a celor ce susțin că există mulți dumnezei (zei), care sunt deopotrivă cu cei fără Dumnezeu (ateii). Apoi este scris: ‘Tatăl, Atotțiitorul’. Se spune ‘Tatăl’, pentru Cuvântul Său Cel Unul-Născut și pentru Duhul Cel ce este dintru El; căci pe Cuvântul și pe Duhul i-au lepădat unii din cei ce mărturisesc pe Dumnezeu, așa cum sunt necredincioșii iudei, și dimpreună cu aceștia alții dintre cei fără Dumnezeu.
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Ipostasuri împreună-veșnice
Căci dacă Dumnezeu ar fi fără Cuvânt și fără Duh, n-ar fi desăvârșit; iar dacă ar fi nedesăvârșit, n-ar fi adevărat; și din această pricină, așa cum am spus, necrezând ei în Dumnezeul cel adevărat, sunt fără Dumnezeu (atei). Pentru că dacă întru noi, făpturile cele cuvântătoare, în îngeri și în oameni, este cuvânt și duh, cum să nu fie acestea în Dumnezeul tuturor, și mai cu seamă al făpturilor cuvântătoare, care-L cunosc pe El? Privește paradoxul, și mai ales vădirea lipsei de evlavie a celor ce-L resping pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe Duhul. Căci cu cuvântul cel născut înlăuntrul lor, se ridică (o, Doamne!) împotriva nașterii celei mai înainte de început a Cuvântului celui viu al lui Dumnezeu; și icoana cea zidită mărturisindu-L drept prototip al ei pe Cuvântul și neînțelegându-L, se pornește asupra Lui în chip irațional. Și în acest fel făptura îl leapădă pe Făcător, și lucrul pe Dumnezeu.
Dumnezeu-Tatăl este Tatăl celor ce sunt din El: al Cuvântului și al Duhului
Iar dacă spune cineva că Dumnezeu nu-I posedă în mod ipostatic pe Cuvântul și pe Duhul, așa cum omul le are pe ale sale, chiar și așa mai ales se dovedește a fi lipsit de evlavie, față de mărturisirea Sfintei Scripturi, care-l arată pe Cuvântul lui Dumnezeu viu petrecând în cer, pe Același ca pe Înțelepciunea cea vie îl vestește, și a avea întru Sine pe Duhul cel Sfânt și înțelegător; și iarăși pe Preasfântul Duh al lui Dumnezeu îl vestește ca fiind viu și de-viață-făcător. Așadar, este lipsit de evlavie cel ce leapădă în chip ateu pe Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu și pe Duhul, nevăzând că el însuși este făptură, cu toate că Ziditorul este iconizat într-o oarece măsură în el, însă ceea ce are întru sine deține ca pe o însemnare, iar nu ca adevăr. Căci, Dumnezeu veșnic fiind, îi are pururea ființând pe Cuvântul și pe Sfântul Duh cel viu. Iar îngerii și oamenii, făcuți fiind din cele ce nu sunt, nu sunt veșnici, și de aceea sunt schimbători și au cuvânt nu ipostatic, ci schimbător. Pentru aceasta, numai Tatăl este Dumnezeu adevărat, ca Cel ce este veșnic Tată; și Tată nu al nostru, al celor ce mai pe urmă am fost făcuți; căci dacă ar fi așa, ar putea zice cineva că El a devenit Tată la un moment dat. Iar deși este numit uneori Tatăl nostru, aceasta este după har, pentru că El ne-a făcut pe noi, dar nu din ființa Sa. Căci dacă ar fi în acest fel n-ar fi desăvârșit; dar noi nu suntem după fire dintru El, ci ne-a făcut din cele ce nu sunt. Pentru aceasta, de vreme ce Dumnezeu este atotdesăvârșit, este veșnic Tatăl celui de o ființă cu El, dimpreună cu El unit și fără de început Cuvânt, și al Duhului cel de-viață-făcător.
Întreaga lume trăiește numai prin pronia lui Dumnezeu
Frumos spune Biserica: ‘Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl’. Iar ‘Atotțiitorul’ se spune pentru că pe toate le susține, căci nu prin întâmplare sau prin naștere, ci prin a Lui pronie pe toate le trage spre Sine; căci pe unele le îngrijește prin bunăvoire, iar pe altele prin negrăite chipuri ale iconomiei, le chivernisește și spre cele de folos le proniază. Așadar, i se spune ‘Atotțiitorul’, pentru că toate sunt ale Lui, și de El au fost făcute dimpreună cu Cuvântul și cu Duhul, ca Cel ce pe toate din cele ce nu sunt le-a plăsmuit. Căci pe toate le ține, și frumos guvernându-le, le susține potrivit voii Sale. Pentru aceasta și Sfântul Simbol spune că toate sunt făpturile Lui.
Una de la Moise, și alta de la Pavel vedem. În această propoziție este în același timp respinsă toată gândirea ateistă (fără de Dumnezeu) a celor care cugetă că cerul e veșnic, și mai întâi de toate sunt desființate sminteala acelora care spun că există materie fără de început și vreo oarecare formă în Dumnezeu, și înșelarea celor ce îndumnezeiesc stelele, și a celor ce în chip rătăcit cugetă că cele de pe pământ și însuși pământul și celelalte stihii sunt dumnezei (zei). Căci numai pe Dumnezeu singur îl numește Făcătorul a toate, al cerului și al tuturor celor ce sunt în cer, al pământului și al celor de pe pământ, al tuturor celor văzute, adică spune al văzduhului și al celor din acesta, al mării și al celor din ea, al focului, și al fiecărui lucru în parte din toate cele ce sunt; dar și al tuturor celor nevăzute, al îngerilor și al demonilor, și, de asemenea, al sufletelor omenești. Căci acestea ne sunt cunoscute mai întâi a fi nevăzute, și care-L propovăduiesc pe Dumnezeu drept Făcător; și-L mărturisesc pe El ca adevărat și drept Făcător și al celor nevăzute; precum și este, căci nimic din ceea ce a fost făcut nu s-a făcut fără El; și, mai mult, înzestrându-ne cu pricepere, pentru ca să nu fim înșelați, încrezându¬ne în noi înșine că avem suflet cu voie liberă, și să nu cugetăm ceva mai sus de noi, așa cum au pătimit mulți din cei neînțelepți, înșelându-se fie cu nălucirile dracilor, fie cu ale lor, în cele ce privesc credința cea cuviincioasă; căci aceasta doresc dracii, a răpi pe ascuns și a strica cu închipuiri amăgitoare pe mulți din cei fără de minte. Însă Sfântul Simbol rânduiește acestea și pentru ca nu cumva să cugetăm îngereștile și cele mai de sus puteri ca pe niște dumnezei.
Toată dăruirea cea desăvârșită pogoară făpturilor de la Dumnezeu cel atotdesăvârșit
Căci, deși aceste puteri se află în jurul lui Dumnezeu, și toate cetele sunt pline de slavă și de lumină dumnezeiască, cu toate acestea, ele sunt făpturi și au nevoie de strălucirile cele de sus pentru a exista; și primind acestea doar atât cât pot purta, încă au nevoie mai de multe străluciri; iar la desăvârșire niciodată nu vor ajunge, neputând ele, în calitate de făpturi, a cuprinde toate cele ale Dumnezeului cel necreat, căci, așa cum s-a spus, este necuprins, ci după putință primind luminările, veșnic au trebuință de aceste străluciri. Desăvârșit și atotdesăvârșit este numai Dumnezeu, Cel în Treime lăudat de acestea. Mai sunt și alte multe făpturi nevăzute, ale căror nume am aflat că se vor descoperi în veacul ce va să fie. Însă, drept Făcător al tuturor celor văzute și al celor nevăzute Biserica îl mărturisește pe Dumnezeu, pe Tatăl Cuvântului celui viu, pe Cel nenăscut, pe Cel fără de cauză, pe Cel mai înainte de început, pe Cel fără de sfârșit, pe Cel veșnic, pe Cel a toate cauzator, pe Cel ce veșnic ființează, pe Cel după fire singur Bun, pe Cel ce dintru El mai înainte de veci și în chip nestricăcios, nematerialnic, netrupesc și nepătimaș, L-a născut pe Cel de o ființă, de o fire și nedespărțit al Său Cuvânt, pe Fiul cel Unul-Născut, Lumina cea adevărată, Înțelepciunea cea vie, prin Care le-a făcut pe toate dimpreună cu Sfântul Duh. Iar pe Acest Cuvânt îl mărturisește Biserica, teologhisind în continuare despre El.
(Extras din lucrarea Sfântului Simeon al Tesalonicului, Erminie cuprinzătoare a dumnezeiescului și sfințitului Simbol al desăvârșitei noastre credințe ortodoxe, Traducere și prezentare de drd. Nicușor Deciu. Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică din data de 27 iunie 2010)
