Biserica Ortodoxă Română îl pomenește, astăzi, 2 iulie 2013, pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (1457-1504).
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a fost fiul Voievodului Bogdan al II-lea și al Doamnei Maria-Marina Oltea. După ce tatăl său a fost ucis, Ștefan a venit cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457, merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, au proclamat pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.
Ștefan cel Mare a fost numit de către popor „Bun, Mare și Sfânt”. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor vinovați; „Mare”, pentru iscusința cu care a condus țara, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor. Ștefan cel Mare a fost un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și tătarii, precum și un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștii călugărilor. Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă Mănăstirea Zografu. De asemenea, Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii. El a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”.
Ștefan cel Mare unea rugăciunea cu postul, dar și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite. După o domnie îndelungată de 47 de ani Ștefan cel Mare a trecut la Domnul la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinților la data de 20 iunie 1992.
