Este bine cunoscut faptul că Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost, de-a lungul secolelor, o Biserică martirică. Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene și inclusiv a slujitorilor și credincioșilor ei, dar și mulți au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinței ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele lor: Oprea Miclăuș, țăran din Săliște – Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta credință, ieromonahii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, de lângă Orăștie, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, prăznuiți în fiecare an la 21 octombrie, ierarhii Ilie Iorest și Sava Brancovici, prăznuiți la 24 aprilie, și mulți, mulți alți bărbați, femei și copii.
Doi sunt mitropoliți, doi sunt preoți, doi sunt călugări și unul e țăran. În acești sfinți e întruchipată întreaga Biserică ortodoxă ardeleană, cu ceata ierarhilor și clericilor ei, cu ceata călugărilor și pustnicilor ei și cu mulțimea credincioșilor ei. În predica din Catedrala din Alba-Iulia, cu ocazia canonizării lor, din anul 1955, ieromonahul Nicolae Mladin spunea că „ei nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine știe cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei sunt mărturisitori izolați ai unei credințe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfințenie sprijinită pe umerii uriași ai credinței Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credință ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioșilor români din Ardeal”. Ridicați din popor și legați de popor, legați de Biserica strămoșească, în ei a prins grai vrerea întregii Biserici și a luptat vrerea tuturor credincioșilor, vrerea poporului întreg. Ei sunt sfinții mărturisitori în care s-a întruchipat mărturisirea Bisericii însăși, mărturisirea poporului drept-credincios. Ei sunt sfinți reprezentativi ai Ortodoxiei ardelene, ai sufletului ortodox român din Ardeal.
După momentul nefericit din 1701 din Transilvania și neîndeplinirea promisiunilor făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I, clerul și poporul român de aici a rămas în starea nefericită de până atunci, tolerați și lipsiți de drepturi în propria țară. Dându-și seama că cele promise nu sunt decât vorbe amăgitoare și că sunt amenințați să-și piardă „legea” strămoșească, la scurt timp după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Această luptă a durat ani de-a rândul, fiind purtată cu mult curaj și stăruință de preoții și credincioșii ei deopotrivă, ei înfruntând bătăi, închisoare și chiar moarte mucenicească. Astfel, deși erau majoritari, românii ortodocși de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credința ortodoxă nu era receptă.
Mișcarea românească din 1744 din Transilvania și din Banat, dezlănțuită de propovăduirea călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate națională și religioasă. Această luptă pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruință desăvârșită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea srămoșească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaș, „o biruință a satului asupra împăratului”.
Originar din Bosnia, l-a chemat Nicolae Sarai-Turcia (Cojocaru) și, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Unii cercetători susțin că era de neam sârb, iar alții susțin o ipoteză de altfel acceptabilă, că era român. A fost tuns în monahism în Mănăstirea „Sfântul Sava” de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738, primind numele de Visarion. Ajunge în Athos, iar apoi se întoarce în Serbia. Potrivit declarației pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la Mănăstirea Pakra cu un pașaport eliberat de mitropolitul Carlovițului Arsenie Ioanovici Șacabent.
În ianuarie 1744, venind în Banat, iar apoi în Transilvania, începe lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Sfântul Visarion și-a început propovăduirea în Lipova. Pe colina de la marginea orașului ridică o cruce de lemn ce se păstrează și astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din oraș. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului”. Din Banat a pornit în Transilvania spre Mărginimea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioși, se trăgeau clopotele bisericilor în satele prin care trecea. Prin cuvintele sale a mobilizat mulțimile, arătându-le că prin unire li se schimbă credința, îndemnând pe credincioși să alunge preoții uniți și să păstreze rânduielile ortodoxe. Efectul predicilor sale a fost uluitor. George Barițiu în istoria Transilvaniei remarcă că „el însă nici nu simțea trebuința de a întinde vorbă multă și a ținea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… știu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, ați vândut sufletele voastre; dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuți, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voștri, neleguit; de aceștia îl doare pe el mai mult”. În Mărginimea Sibiului, Sfântul Visarion a reușit să întărească în credința cea dreaptă pe credincioși de aici, care au devenit mai apoi cei mai înflăcărați apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu a fost prins, interogat și întemnițat.
La întrebările legate cu privire la predica sa împotriva uniației, a refuzat să răspundă. Din Sibiu a fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la Timișoara, Osiek și Raab, iar apoi în fioroasa temniță de la Kufstein, unde se crede că a și murit ca sfânt mărturisitor. Arestarea lui Visarion nu a avut drept urmare liniștirea și potolirea spiritelor exaltate de predica Sfântului. Abia acum începe adevărata convulsiune, adevărata revoluție, care umple de profundă îngrijorare cercurile politice și bisericești germano-maghiare din Viena și Ardeal. Silviu Dragomir spune că „revoluția declanșată de Visarion deschide seria revoluțiilor național-bisericești, ce vor mistui pacea și liniștea stăpânitorilor
Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea”. Succesul extraordinar al predicii lui Visarion inspiră acțiunile entuziaste ale neînfricaților preoți Cosma din Deal, Ion din Răchită, Oprea din Săliște, a lui Ioan din Galeș și Ioan din Aciliu, a călugărilor Nicodim și Sofronie, a strălucitului vizionar țăranul martir Oprea Miclăuș și a altor zeci și sute de preoți, călugări, țărani care, la fel ca în epoca persecuțiilor primare, au îndurat, cu curajul sfinților și martirilor, loviri, bătăi, schingiuiri, temniță, moarte, pentru Ortodoxia lor străbună, pe care au refuzat să o abjure. Cărturarul unit Samuil Micu Klein, referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieșise vestea că e sfânt”, scrie că „acesta tare au înfricoșat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătățiți în credință și după paisprezece ani, cu totul s-au făcut neuniți”.
Lupta începută de Visarion Sarai a fost continuată cu dârzenie de numeroși preoți și credincioși îndeosebi din Mărginimea Sibiului. Timp de patru ani au fost arestați în primăvara anului 1745 trei țărani, Dănilă Milea, Stan Borcea și Dumitru Șteflea din Săliște – Sibiu pentru alungarea preoților uniți.
În aceste împrejurări, în toamna anului 1748, săliștenii trimit ca delegat al lor la Viena pe consăteanul Oprea Miclăuș, pentru a prezenta un memoriu. Țăranul Nicolae Oprea Miclăuș s-a dovedit un zelos și neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate vedea din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile acelor vremi. Cel puțin de trei ori a ajuns să bată la porțile împărătesei Maria Tereza și ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor și cerând libertate pentru credința strămoșească. Cel dintâi drum la Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a fost însoțit de un alt apărător, Ioan Oancea din Făgăraș. După ce au prezentat Curții memoriul, li s-a pus în vedere să se întoarcă acasă, cu promisiuni că doleanțele lor vor fi soluționate de Guvernul transilvănean. Reîntorși acasă, au informat pe credincioși că cererea lor a fost rezolvată favorabil, acordându-se libertate credinței ortodoxe. Astfel, în preajma Crăciunului anului 1748, aproximativ o sută de țărani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei ce se afla la Sibiu, cerându-i să publice hotărârea împărătesei. Răspunsul acestuia s-a amânat o săptămână, dar atunci au fost arestați Ioan Oancea și un țăran, Oprea Miclăuș.
După ce mai mulți preoți și credincioși au redactat un memoriu, au fost însărcinați să îl ducă Curții de la Viena Oprea Miclăuș cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Era a treia oară pentru Oprea sosirea la Viena. Amîndoi au fost primiți în audiență de împărăteasa Maria Tereza și de cancelarul Kaunitz. Se cunosc răspunsurile date interogatoriului luat la data de 14 aprilie 1752. Din acesta reies și câteva interesante date biografice ale preotului Moise Măcinic. Acesta mărturisea că a fost hirotonit la București de mitropolitul Neofit Cretanul, a fost preot la Sibiel și închis 17 luni la Sibiu pentru simplul motiv că a fost hirotonit în Țara Românească. În urma memoriului înaintat lui Brovne, guvernatorul Transilvaniei l-a eliberat din temniță cu condiția să se lase de slujba preoțească și să se hrănească din munca câmpului ca un simplu țăran.
În loc să li se dea un răspuns la memoriul pe care-l înaintaseră Curții de la Viena, Oprea și preotul Moise, trimișii clerului și credincioșilor din Mărginimea Sibiului au fost arestați și aruncați în temnița de la Kufstein. Nu se știe nimic despre sfârșitul celor doi mărturisitori ai Ortodoxiei românești. În anul 1756, Curtea imperială din Viena sesiza autoritățile din Transilvania că un deținut a evadat. Nu se cunoaște care dintre cei doi a reușit să fugă. Cert este faptul că nici unul nu a ajuns acasă. În data de 24 iulie 1784 soția lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se știa nimic despre el. Înseamnă că amândoi și-au sfârșit zilele în fioroasa temniță, jertfindu-și viața pentru credința ortodoxă, câștigând însă cununile muceniciei și ale împărăției lui Dumnezeu. Despre moartea mucenicească ne relatează și cronica în versuri intitulată „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului (Prislop)”: „Și pre câte trei din Viena i-au inchis și acolo viața lor s-a stins”.
Constatând că toate încercările și memoriile rămân fără rezultat, credincioșii ortodocși au ales ultima cale în vederea dobândirii libertății religioase, și anume răscoala împotriva uniației și a iobăgiei. Ea o fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara, azi Săliștea, județul Alba. Cronicile spun că „o țăr de schit în mijlocul codrului, cam la un mil de satul Cioara, și-a durat călugărul Sofronie, locuind acolo și rugându-Se lui Dumnezeu pentru sufletul lui; și avea mai apoi pe lângă sine vreo tri, patru copilași la învățătură”. Sofronie se trăgea dintr-o familie preoțească din sat, primind la botez numele de Stan, a fost preot de mir în sarul său, apoi s-a călugărit, se pare, la Cozia.
După ce autoritățile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniației, îndemnând pe credincioși să alunge preoții uniți și să declare că vor sta „sub porunca Bisericii din Ierusalim”. În anul 1759 a pornit la acțiune deschisă, fiind susținut de protopopul Mărginimii Ioan din Săliște și vorbind poporului la adunarea de la Apold. A fost arestat în prima fază și închis la Bobâlna, dar eliberat de 600 de țărani conduși de prietenul și colaboratorul său, protopopul Ioan din Săliște, iar apoi în urma propovăduirii sale în Apuseni închis la Abrud, dar eliberat de către autorități de teama unei răzvrătiri a moților.
Sofronie era împotriva acțiunilor de violență, știind că prin stăruința pașnică, fără excese, pentru drepturile firești, va putea mai ușor asigura biruința, în acea stare de lucruri. De aceea, el s-a adresat la 2 august 1760 autorităților din Sibiu, propunând soluționarea pașnică a problemei prin eliberarea celor aruncați în suferință și a preoților ortodocși închiși, restituirea bisericilor și asigurând că atunci va fi pace. Era cerința unui luptător pentru credință, care se numea pe sine cu multă demnitate „eu, călugărul Sofronie” fiind ascultat în toată țara ardelenească. Tot în acel an, în urma unui „sinod” convocat la Zlatna, țăranii răsculați au intrat în Blaj, încât episcopul unit Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu.
Mișcarea s-a extins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până la Sătmar și Maramureș. Din cauza acestei mișcări, împărăteasa Maria Tereza și autoritățile din Ardeal au fost nevoite, așa cum remarcă părintele prof. dr. Mircea Păcurariu, „să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înștiința, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestați pentru credință vor fi eliberați.”
Prin conținutul hotărârilor luate, „sinodul” de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie și unul din marile fapte istorico-bisericești din secolul al XVIII-lea.
În astfel de condiții, împărăteasa Maria Tereza trimite în Ardeal pe generalul Nicolaus Adolf baron Buccow, unități de cavalerie și infanterie, dar și un episcop sârb din Buda, Dionisie Novacovici, care s-a stabilit în Rășinari – Sibiu. Pe lângă contribuția sa prețioasă de a fi forțat stăpânirea să trimită în Ardeal un episcop ortodox, ieromonahul Sofronie de la Cioara a mai făcut un lucru de mare preț. El a pus în cumpănă pentru prima dată, cum spune profesorul Silviu Dragomir, „conștiința forței proprii a poporului român din Ardeal” și a dus cauza Bisericii sale la izbândă desăvârșită.
Gheorghe Ciuhandu spunea că „în Ardeal mai mult ca oriunde printre români, în Ardealul despoiat de ierarhia ortodoxă superioară, mulțimile de creștini și preoții lor de sate rămăseseră singurii apărători ai credinței ortodoxe, în curs de 60 de ani, până la sosirea, în 1761, a episcopului ortodox Dionisie Novacovici, încredințat cu păstorirea sufletească a Ardealului”.
În acest răstimp de 60 de ani, creștinii din Ardeal au dat o serie întreagă de martiri, după chip și lege, pentru cinstea și apărarea Ortodoxiei. Ardealul a avut „ostași ai lui Hristos” care așa cum spune cântarea „au lepădat frica împăraților și a tiranilor și cu bună îndrăzneală bărbătește L-au mărturisit pe El Dumnezeu și Împărat al nostru”.
Jertfa acestor mucenici de la temnița Kufstein: ieromonahul Visarion, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, credinciosul țăran Oprea Miclăuș din Săliște, ca și lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara și de preoții Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Săliște, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din satele Tilișca, Deal și Poiana Sibiului, de credincioșii țărani Ioan Oancea din Făgăraș, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu și de numeroși alți preoți și credincioși, bărbați, femei, copii, uciși sau morți în urma suferințelor îndurate, întemnițați, maltratați, bătuți, alungați din satele lor, constituie una din cele mai înălțătoare momente din trecutul Bisericii strămoșești.
Cuviosul Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, împreună cu mucenicul Oprea Miclăuș, au fost canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, hotărârea luându-se în ședința solemnă a Sfântului Sinod din data de 28 februarie 1950. În acel binecuvântat an 1950, Sfântul Sinod a hotărât ca „smeriții între ieromonahi Visarion și Sofronie, care au surpat cu virtutea și cu pătimirile lor puterea vrăjmașilor Ortodoxiei și împreună cu drept-credinciosul creștin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credința părinților noștri, să se numere cu Sfinții și să se cinstească după toată pravila ca Sfinți Mărturisitori și Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre”. Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.
Ultimii doi din ceata mărturisitorilor ardeleni, preoții Moise Măcinic și Ioan din Galeș, au fost canonizați de către Sfântul Sinod în anul 1993, alături de alți sfinți bineplăcuți de Dumnezeu.
Anul acesta, după cum informează cotidianul Ziarul Lumina, cu ocazia manifestărilor și totodată a unuia dintre hramurile Catedralei din Alba Iulia, au fost aduse spre închinare din Episcopia Tulcii moaștele Sfinților Epictet preotul și Astion tânărul, arătându-se prin aceasta, ca din negura timpului, că pământul românesc, atât din Dobrogea, cât și din Transilvania a fost udat de sângele martirilor.
