Mineiul lunii octombrie anunță că, ‘după 11 zile ale acestei luni, în Duminica viitoare, săvârșim pomenirea Sfinților Părinți, celor ce s-au adunat în Niceea, a doua oară, la al șaptelea a toată lumea Sinod, trei sute șaizeci și cinci de Sfinți Părinți, spre lepădarea și răsturnarea dogmelor celor fără de Dumnezeu, ale urâtorilor de icoane, ale lui Copronim și ale episcopilor celor de o cugetare împreună cu el, și asupra nelegiuitului lor soboraș’.
Conform Tipiconului Marii Biserici din Constantinopol (sec. X), ‘sfinții și fericiții Părinți’ de la Sinodul VII Ecumenic erau pomeniți în data de 11 octombrie. Sărbătoarea este legată de faptul că sinodul s-a încheiat la 13 octombrie 787, în Palatul imperial Magnaura din Constantinopol, când împărăteasa Irina și fiul ei au semnat horosul oficial. Prăznuirea Părinților care au restabilit dreapta credință s-a instituit la scurt timp după încheierea sinodului, cel mai târziu la începutul secolului al IX-lea. Datorită popularității de care s-a bucurat în Constantinopol, sărbătoarea a fost stabilită pentru cea mai apropiată zi de duminică dintre 11 și 17 octombrie.
Lupta împotriva icoanelor
Ultima mare confruntare de doctrină a Bisericii primelor veacuri a fost iconoclasmul, erezie îndreptată împotriva cultului icoanelor. După o serie de persecuții lansate de împărați bizantini iconoclaști, Biserica a răspuns prin convocarea Sinodului al VII-lea Ecumenic, în 787, la Niceea.
Unii dintre cei mai mari Sfinți Părinți au mărturisit ortodoxia cinstirii icoanelor în Biserică încă din perioada de aur a patristicii. Sfântul Vasile cel Mare (â€379) vorbea despre cinstirea adusă icoanei, care se ridică la cel reprezentat în icoană. Sfântul Grigorie Teologul (â€390) recomanda imaginile creștine pentru împodobirea bisericii, dând exemplu pe tatăl său, episcopul Grigorie din Nazianz. Sfântul Ioan Gură de Aur (â€407) vorbea despre egalitatea dintre cuvântul propovăduit și icoană, numind icoana mijloc de aducere aminte și cinstire a sfinților.
Canonul 82 al Sinodului II Trulan (692) decreta ca pe viitor Mântuitorul Hristos să nu mai fie reprezentat iconografic în chip de miel, ci după chipul Său omenesc prin care ne amintim de întrupare, pătimiri și mântuire.
Împărați iconoclaști și Sfinți Părinți iconoduli
Împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-714), în 726 a luat măsuri de înlăturare a icoanelor din biserici și din locuri publice. În urma reacției ferme a credincioșilor din capitala imperială, împăratul căuta să legifereze iconoclasmul prin Biserică. A convocat, astfel, în 730 o conferință teologică ‘silentium’ ce legifera iconoclasmul, peste refuzul patriarhului ecumenic Gherman, care avea să fie depus.
Între apărătorii cultului sfintelor icoane, episcopul Romei, Gherman al II-lea, a trimis două scrisori împăratului Leon prin care îi atrăgea atenția că nu are dreptul să se amestece în treburile Bisericii, amintindu-i că folosirea icoanelor este în conformitate cu învățătura Bisericii, iar icoana transmite aceleași învățături de credință ca Sfintele Evanghelii. La rândul său, patriarhul ecumenic Gherman al Constantinopolului a adresat episcopilor ortodocși scrisori în care arăta cum cinstirea icoanelor este diferită de adorarea lui Dumnezeu și se aduce datorită întrupării Mântuitorului Hristos. Poate cel mai fervent apărător al sfintelor icoane a fost Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, care a scris trei tratate împotriva iconoclaștilor.
Domnia lui Leon a însemnat, totuși, o atitudine relativ moderată asupra celor ce cinsteau icoanele, bisericile păstrând frescele și mozaicurile ce le împodobeau. A urmat însă la tron împăratul Constantin al V-lea ‘Copronimul’ (741-775), mult mai aprig, cel ce a pregătit sinodul iconoclast de la Hieria (10 februarie – 8 august 754). Împăratul Leon al IV-lea Hazarul (775-780) permite întoarcerea ortodocșilor exilați, însă în anul 779 împărăteasa Irina, cinstitoare a icoanelor, este alungată. Cu moartea împăratului Leon al IV-lea (8 septembrie 780) se încheie prima fază a iconoclasmului bizantin.
Sinodul al VII-lea Ecumenic
Împărăteasa Irina preia conducerea imperiului, în calitate de regentă a fiului minor, Constantin al VI-lea (780-797), și pregătește organizarea unui sinod ecumenic pentru a restabili învățătura de credință ortodoxă. Prima încercare a fost la 7 august 786, când patriarhul Tarasie deschidea lucrările ședinței din Biserica ‘Sfinților Apostoli’ din Constantinopol, însă armata imperială iconoclastă a intervenit, întrerupând sinodul. Împărăteasa Irina a organizat o expediție împotriva arabilor, pentru a elibera capitala de trupele iconoclaste, pregătind de data aceasta la Niceea primirea sinodalilor. La 24 septembrie 787 se deschidea, la Niceea, Sinodul al VII-lea Ecumenic, în prezența familiei imperiale. Definiția dogmatică a acestui sinod restabilea ortodoxia, după rostirea Simbolului de credință niceo-constantinopolitan și anatematizarea tuturor ereticilor din secolele precedente: ‘Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care și cea referitoare la sfintele icoane care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin s-a întrupat în realitate, și nu în aparență. Urmând calea împărătească, învățăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinților Părinților noștri și predaniei Bisericii universale, în care sălășluiește Sfântul Duh, mărturisim, cu toată convingerea și claritatea că, precum semnul sfintei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa și sfintele icoane demne de cinstire, să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material și să fie așezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase și veșminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân și Mântuitor Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, Sfintei Maicii Sale, ale sfinților îngeri, ale tuturor sfinților și drepților’.
… în artă
Dionisie din Furna, în ‘Erminia picturii bizantine’, arată reprezentarea canonică a Sinodului al VII-lea Ecumenic: ‘Casă și deasupra Sfântul Duh, și împăratul Constantin copil mic și mama sa Irina, șezând în jețuri; și Constantin ținând în mâini icoana lui Hristos, iar Irina icoana prea-sfintei Fecioare; și despre amândouă părțile lor Tarasie al Constantinopolei și locțiitorii papei, Petru și alți patru prezviteri; și alți șsfințiț părinți șezând și ținând în mâini icoane. Și în mijlocul lor un arhiereu scriind: Oricine nu se închină sfintelor icoane și cinstitei Cruci să fie anatema!’.
… și în cântarea Bisericii
Sărbătoarea este dedicată Sfinților Părinți, iar nu sinoadelor ca evenimente, pentru că în cultul ortodox sunt pomenite persoanele participante la istoria mântuirii. Părinții sunt numiți în cartea de slujbă ai ‘așezămintelor apostolești osârduitori păzitori’, ‘luminători prea străluciți ai adevărului’, ‘de cele cerești gânditori’, ‘stele mult-luminoase ale tăriei celei înțelegătoare’, ‘florile Raiului, cele cu duhovnicească mireasmă’, ‘lauda Niceei și podoaba lumii’. La slava Vecerniei, cântăm: ‘Pe trâmbițele Duhului cele de taină, purtătorii de Dumnezeu Părinți, astăzi să-i lăudăm; pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii, cântare întocmită de teologie, mărind o Treime neschimbată, o ființă și Dumnezeire; pe surpătorii lui Arie, și pe apărătorii drept-credincioșilor; pe cei ce se roagă totdeauna Domnului, să miluiască sufletele noastre’. Cultul de venerare adresat Sfinților Părinți este îndreptat spre mijlocirea acestora înaintea lui Dumnezeu, pe care Îl adorăm: ‘Prea proslăvit ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce luminători pe pământ pe părinții noștri i-ai întemeiat și printr-înșii la adevărata credință pe noi toți ne-ai îndreptat, mult-Îndurate, slavă Ție’ (tropar).
(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 15 octombrie 2011)
