Sfântul Luca împarte cartea Faptele Apostolilor în funcție de personalitățile și de contribuția marilor Apostoli Petru și Pavel, cei doi stâlpi ai Bisericii Creștine care au edificat prin lucrarea lor misionară Trupul tainic al lui Hristos în lume. Biserica Ortodoxă îi cinstește în mod special pe cei doi Apostoli, rânduind o perioadă de post specială, care începe imediat după Duminica Tuturor Sfinților până la data lor de prăznuire, 29 iunie.
Capitolele 1-14 ale cărții Faptele Apostolilor au în centru pe Sfântul Apostol Petru și în special cuvântările sale programatice, care au dus la lărgirea numărului celor care au crezut, în special din Ierusalim. Capitolul 15 consemnează primul Sinod apostolic de la Ierusalim, unde s-a rezolvat problema moștenirii prescripțiilor legii iudaice în Biserica Creștină, și funcționează ca un punct central al narațiunii. Capitolele 16-28 prezintă în detaliu activitatea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel, care a vizat în special pe neamuri, adică pe păgânii din afara iudaismului. Antiteza dintre Apostolul Petru, fidel legii iudaice, cerând ca prescripțiile ei să fie observate și de creștinii proveniți din lumea păgână, și Pavel, care avea o înțelegere duhovnicească a noii realități mântuitoare care era Biserica, a fost ilustrată în mod special de Sfântul Luca cu un anumit scop. Biserica, zidită pe ‘temelia Apostolilor’, are o deschidere universală către întreaga lume, către toți oamenii pământului care aveau nevoie de Evanghelia lui Iisus Hristos pentru a fi vii în Împărăția cerurilor.
Biserica este ‘noua creație’
Apostolii Petru și Pavel rezumă în personalitatea și în lucrarea lor cele două direcții spre care Biserica s-a îndreptat. O dată spre sinagoga iudaică, pentru că iudeii au fost primii destinatari ai mesajului evanghelic, și apoi spre păgâni, spre cei din afara iudaismului. Sfântul Apostol Luca, cel care creionează faptele și cuvintele celor doi Apostoli în cartea Faptele Apostolilor, demonstrează că Biserica este pentru întreaga lume ‘noua creație’ înfăptuită de Fiul Lui Dumnezeu, un mod de viață la care oamenii sunt chemați. Creștinii sunt desemnați a fi ‘plini de Duhul Sfânt’. Membrii Bisericii sunt oameni care în urma evanghelizării și a Botezului sunt plini de Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pune foarte mare accent pe această componentă duhovnicească fundamentală a omului și arată că în Biserică nu mai există separație între iudeu și elin, rob sau liber, ci distincția este între omul duhovnicesc, care are Duhul lui Dumnezeu, și omul trupesc, care are duhul lumii. ‘Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le și grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești’, le spune Sfântul Pavel corintenilor în prima sa epistolă adresată lor.
Pescarul din Betsaida
Despre Sfântul Apostol Petru știm din paginile Sfintei Scripturi că era din Betsaida Galileii, un oraș nu foarte mare, din partea de nord a Țării Sfinte. Petru era pescar, la fel ca și fratele său Andrei, iar la chemarea Mântuitorului au devenit amândoi ucenici și Apostoli ai lui Iisus Hristos. Galileia, numită ‘a neamurilor’, era o provincie a iudeilor foarte pestriță, pătrunsă de elenism, de limba greacă, de cutumele Imperiului Roman. Cu toate acestea, Petru era un evreu zelos pentru împlinirea legii iudaice, bun cunoscător al Vechiului Testament și în special al profețiilor despre venirea lui Mesia. Petru împreună cu Andrei au fost dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Dorul după Dumnezeu a fost încălzit în inima sa de cuvântările Botezătorului, despre care credeau că este Mesia. Petru era cel mai în vârstă dintre cei chemați, era cel mai matur, dar avea intuiția unei inimi curate, care dincolo de aparențe putea sesiza lucrarea lui Dumnezeu. Știm că meseria de pescar era poate cea mai grea de la vremea aceea. Aceștia își câștigau literalmente pâinea din sudoarea frunții lor, iar reușita muncii și a supraviețuirii ținea de binecuvântarea cerului. Mai mult ca oricare dintre frații lor evrei, pescarii galileeni aveau nădejdea la Dumnezeu, care le putea salva viața sau le-o putea pecetlui. Petru a fost cu adevărat ceresc, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era primul dintre Apostoli, caracterizat printr-un dor arzător după Dumnezeu, care nu-l va părăsi toată viața. Era pescar și tată de familie. Știa că dincolo de idealismele tinereții și speranțele care apar în sufletul omului există acel ceva care te ține cu picioarele pe pământ, greul vieții. Petru spera la Patria cerească mai mult decât toți. La chemarea Mântuitorului ‘Vino după Mine’, a răspuns prompt și fără răgaz, așa cum îi era și firea, fără ascunzișurile omului învățat, fără să facă calcule. Dorul dumnezeiesc l-a mânat să se arunce în apele mării atunci când Domnul Iisus li s-a arătat Apostolilor pe Marea Galileii, noaptea în furtună: ‘Doamne, poruncește să vin la Tine și voi veni’. Petru a mărturisit în Cezareea lui Filip dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: ‘Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu’. Petru a luat-o înaintea tuturor Apostolilor spre Domnul.
Îndrăgostit în aceeași măsură de pământ și de cer
În același timp, în sufletul acestui om sfânt se îngemănau și acele trăsături care l-au determinat pe Domnul Hristos să spună despre poporul evreu că este ‘tare în cerbice’. Petru, cel râvnitor și avântat spre cer, era în același timp legat atât de puternic de pământ, de legea iudaică, de tot ce însemna această viață, cu bune și rele. Petru a fost îndrăgostit în aceeași măsură de pământ și de cer. Imediat după ce mărturisește că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu, el refuză, ca și în alte situații, să accepte moartea Învățătorului său, atrăgând o mustrare gravă din partea Acestuia: ‘Înapoia mea, satano, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor’. Mântuitorul îi arată Apostolului Petru că moartea Lui este jertfa pe care trebuie să o aducă spre mântuirea lumii din legăturile păcatului și ale morții. Imaginea lui Petru din Grădina Ghetsimani este uluitoare. Cu sabia în mână dorea să-și apere Învățătorul și Dumnezeul de iudeii care veniseră să-l prindă și să-l ucidă. A fost cea mai pură reacție omenească a unui suflet iubitor, a unui suflet curat și jertfelnic. Această impulsivitate și râvnă a caracterizat pe Apostolul Petru până la final. Petru va fi printre primii care ajunge la mormântul gol al lui Iisus Hristos Înviat, iar mărturia despre Înviere făcută de el va constitui predica, kerigma celorlalți Apostoli. Sfântul Apostol Pavel prezintă în Epistola către Corinteni o primă mărturisire a Bisericii: ‘Căci v-am dat întâi de toate ceea ce eu am primit, căci Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi; și că S-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor douăsprezece…’. Sfântul Pavel arată că mărturia lui Petru despre Înviere, experiența lui Hristos celui Înviat, este fundamentală pentru Biserică. Sfântul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea și în Antiohia, unde membrii Bisericii
s-au numit pentru prima dată creștini. Apoi în Pont, Galatia, Capadocia, Asia Mică, Bitinia. Conform tradiției, Petru a ajuns la Roma, unde a format Biserica de acolo. Sfântul Apostol Petru a sfârșit mucenicește în capitala Imperiului Roman, fiind răstignit cu capul în jos în timpul lui Nero, la 29 iunie, anul 67. Pe locul unde a fost răstignit Sfântul Petru se află astăzi Bazilica San Pietro din Vatican.
Apostolul din afara celor doisprezece
Sfântul Apostol Pavel, spre deosebire de Petru, care a făcut parte din cei care au petrecut alături de Mântuitorul, s-a adăugat cetei Apostolilor în chip minunat după Înălțarea Domnului la cer și Pogorârea Duhului Sfânt. Pe drumul Damascului este chemat la noua slujire de Domnul Iisus Hristos. De ce oare Dumnezeu a rânduit ca pe lângă ceata deja constituită a Apostolilor să aleagă în mod special pe un altul, pe un prigonitor al Bisericii, care a devenit minunat vas ales al Duhului Sfânt, rămâne o taină adâncă. Pavel însuși mărturisește despre sine că a fost ales Apostol încă din pântecele maicii sale și, într-adevăr, putem spune că slujirea apostolească a fost împlinită de el în chip deplin. Pavel spunea că s-a ostenit mai mult decât oricine. Dovadă ne sunt cele 14 epistole scrise de el comunităților creștine și cele trei călătorii misionare în care a străbătut tot bazinul Mării Mediterane. A predicat Evanghelia mântuirii evreilor și păgânilor. S-a ostenit așa de mult pentru Biserică, ajunsese așa de sus, încât spunea galatenilor: ‘Nu eu, ci Hristos trăiește în mine’. Pavel a fost un om învățat, dar el mărturisea că nu s-a folosit de înțelepciunea lumii acesteia pentru a vesti Evanghelia. El a arătat lumii întregi lucrarea Duhului Sfânt. El a vorbit de omul duhovnicesc care primește nu după înțelepciunea omenească cele ale lui Dumnezeu, ci de la Duhul Sfânt. Pavel a fost un misionar desăvârșit. El spunea că s-a făcut toate pentru toți, ca toți să creadă și să se mântuiască. Sfântul Ioan Gură de Aur l-a iubit cel mai mult pe Apostolul Pavel și a scris cele mai frumoase pagini despre Apostolul neamurilor. El spune: ‘Pavel căuta rușinea și ocara pentru predicarea Evangheliei mai mult decât căutăm noi cinstea; căuta moartea mai mult decât căutăm noi viața; căuta sărăcia mai mult decât căutăm noi bogăția, căuta ostenelile mai mult decât caută alții tihna, însă nu doar mai mult, ci cu mult mai mult, căuta durerile mai mult decât caută alții bucuriile, căuta să se roage pentru dușmani mai mult decât caută alții să-i blesteme. Pavel a stricat rânduiala lucrurilor; dar, mai bine spus, nu a stricat-o, căci Pavel a păzit-o așa cum Dumnezeu a legiuit-o. Tot ce dorea și urmărea Pavel era potrivit firii, tot ce dorim și urmărim noi este împotriva firii. De un singur lucru se temea, de un singur lucru fugea: de a supăra pe Dumnezeu, de nimic altceva; după cum nici nu dorea altceva decât a plăcea lui Dumnezeu’. Pavel a predicat Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos în Iudeea, Antiohia, Efes, Cipru, Listra, Iconiu, Derbe, Galatia, Pont, Troa, Macedonia, Ahaia, Roma. A călătorit în Creta și în insula Malta, a ajuns până în Peninsula Iberică. Conform tradiției, Sfântul Pavel a murit în aceeași zi cu Apostolul Petru, în timpul persecuției lui Nero împotriva creștinilor.
Icoana îmbrățișării
O icoană specială a celor doi Apostoli Petru și Pavel îi înfățișează în chipul unei tandre îmbrățișări. Petru este pictat bătrân și cu barbă rotundă, iar Pavel – pleșuv cu barbă cenușie, conform erminiei iconografilor bizantini. Această prezentare este poate și mai enigmatică, întrucât știm că între cei doi Apostoli intervenise o dispută privind propovăduirea Evangheliei. Petru cerea din partea păgânilor respectarea prescripțiilor iudaice, în timp ce Pavel declara inutilitatea legii pentru păgânii botezați și pentru orice creștin chemat la o viață nouă a libertății și a duhului. Această dispută a fost rezolvată la Sinodul apostolesc de la Ierusalim, când Apostolii au hotărât ca din Legea veche creștinii să se ferească de desfrâu, de cărnurile jertfite idolilor, de animale sugrumate și sânge. Icoana îmbrățișării apostolești indică unitatea creștinilor în slujirea Evangheliei și în edificarea Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos, dincolo de păreri personale și orgolii lumești. Unitatea Apostolilor înseamnă jertfirea de sine și dăruirea reciprocă în relație de iubire și comuniune.
Istoria Apostolilor
Sfântul Andrei cel întâi-chemat, fratele lui Petru, a propovăduit Evanghelia în părțile Mării Negre, în Dobrogea și în Grecia. A fost răstignit pe o cruce în formă de X la Patara, în Ahaia. La vederea crucii, el a exclamat: ‘Te binecuvântez, o, cruce, care ai fost sfințită prin trupul lui Hristos!’ Sfântul Iacov cel bătrân, fratele lui Ioan, a murit tăindu-i-se capul din porunca lui Irod Agripa, în anul 42. Sfântul Ioan a fost, potrivit tradiției, primul episcop la Efes. Pe vremea împăratului Domițian (81-96 d.Hr.), a fost aruncat la Roma într-un cazan cu untdelemn clocotit, dar scăpând nevătămat a fost surghiunit la anul 94 în insula Patmos, unde a avut revelația Apocalipsei. A trecut la Domnul pe la anul 100 de moarte bună. Sfântul Filip a luminat Frigia în Asia Mica și a murit răstignit la Ierapolis la vârstă foarte înaintată. Sfântul Bartolomeu, zis și Natanael, a propovăduit Evanghelia în țările de la răsărit și miazăzi de Iudeea și apoi în Armenia. El a murit jupuit de viu și apoi i s-a tăiat capul. Sfântul Matei Evanghelistul a propovăduit în părțile de miazăzi ale Mării Caspice și a murit de sabie. Sfântul Toma, după o tradiție, s-a dus prin țările Parților și prin Midia până în India, unde a murit străpuns de o lance. Sfântul Iacov cel tânăr, al lui Alfeu, a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. În anul 62, în urma unui complot al evreilor, a fost aruncat de pe tâmpla templului. Ridicându-se în genunchi, a fost omorât printr-o lovitură de măciucă. Sfântul Simon Zilotul, zis și Canaanitul, a propovăduit Evanghelia în Africa de miazănoapte și mai pe urmă în Persia. Se spune că el a murit tăiat în două sau răstignit. Sfântul Iuda Tadeul, sau Levi, a propovăduit în Iudeea și Arabia, în Mesopotamia și Persia. A murit mucenicește în Fenicia. Sfântul Matia și-a făcut apostolatul mai întâi în Iudeea, apoi la sudul Mării Caspice. O predanie spune că a murit la Ierusalim, ucis cu pietre de iudei și tăiat cu sabia.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 19 iunie 2011)
