Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) (Luca 16, 19-31)

Niciodată Bisericile n-au fost preocu­pa­­te atât de mult de datoria slujirii oa­menilor ca în vremea noas­tră. Profesorul japonez Ta­ke­na­ke spunea la Adunarea Ge­ne­rală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi (1961) că creștinismul și-a re­des­­­coperit azi „dimensiunea slu­jirii” ca cea mai proprie în­su­șire a sa, ca „marcă indispen­sa­bilă a Bisericii lui Hristos”.

Bisericile au slujit de fapt în toa­te timpurile oamenilor, une­le mai mult, altele mai puțin. Dar astăzi tema slujirii a deve­nit tema centrală care fră­mân­tă conștiința Bisericilor.

Fenomenul e provocat pe de o parte de faptul că omenirea ce­re azi mai multă slujire din par­tea Bisericilor ca în trecut, pe de alta, de conștiința lor că da­că n-ar sluji mai mult s-ar ex­pune pericolului să rămână la marginea vieții omenești. Iar la baza conștiinței Bisericilor că trebuie să slujească azi ome­ni­rea cu mult mai mult stau ne­cesitățile actuale cu mult mai mari ale oamenilor.

În fața acestei situații e fi­resc ca Bisericile să reflecteze mai mult asupra temeiurilor te­ologice ale slujirii, asupra mo­durilor noi în care Biserica poa­te sluji adecvat cu natura ei, dar și cu un rezultat cât mai e­ficace pentru rezolvarea gra­ve­­lor necesități contemporane ale omenirii.

Reflecția aceasta e de natură ea însăși să dea un avânt nou slu­jirii Bisericii.

Bisericile simt trebuința să e­lucideze temeiurile slujirii în mod mai special decât o simt cei­lalți oameni, deoarece, ele fiind comunități de oameni care vor să fie în primul rând fideli lui Dumnezeu, ar voi să gă­seas­că temeiul slujirii lor în în­săși fidelitatea lor față de Dum­nezeu, sau în slujirea Lui. Ele simt că dacă slujirea adusă de ele oamenilor ar sta în contra­zi­­cere cu slujirea lui Dum­nezeu, sau n-ar decurge din a­ce­­ea, sau ar fi indiferentă pen­tru fidelitatea față de Dum­nezeu, această slujire ar fi lip­si­­tă de o râvnă și de o forță rea­lă.

Dar Bisericile sunt convinse că slujirea ce simt că trebuie să o aducă oamenilor, departe de a contrazice slujirea ce sunt da­­toa­­re să o aducă lui Dum­nezeu sau indiferentă pentru a­ceea, își are temeiul tocmai în slu­ji­rea lui Dumnezeu. În evi­den­­ți­e­rea acestui fapt stă în­săși în­te­meierea slujirii lor fa­ță de oameni.

Iisus Hristos, slujitorul model al lui Dumnezeu și al oamenilor și izvorul de putere al slujirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni

Legătura între slujirea lui Dum­nezeu și slujirea oameni­lor, sau implicarea datoriei de slu­jire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bise­ri­ci­lor, în mod exemplar și cu su­pre­mă putere obligatorie pentru conștiința lor, însuși Dom­nul nostru Iisus Hristos.

Făcându-Se om, Fiul lui Dum­nezeu S-a făcut atât slujitor lui Dumnezeu-Tatăl, cât și oa­­menilor. El ne-a arătat prin a­ceasta o altfel de mărime a o­mu­­lui decât cea care pretinde să i se slujească, dar consideră ne­demn să slujească. „Nu tot așa va fi între voi. Ci cel care vrea să fie mai mare, să fie slu­ji­­torul vos­tru. După cum și Fiul O­mu­lui n-a venit să fie slujit, ci ca să slu­jească” (Matei 20, 26, 28).

Se vorbește uneori de sluji­rea lui Dumnezeu și de slujirea oa­menilor ca de două slujiri dis­tincte, sau ca de o slujire ver­ticală și una orizontală. E greu de constatat însă o asemenea distincție la Mântuitorul. El se întrupează ca să facă voia Ta­tălui; dar El face prin întru­pa­­re voia Tatălui, întrucât mân­tuiește prin aceasta pe oameni. „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis„, spu­ne Mântuitorul către uce­ni­cii Săi; dar o spune privind lu­mea care așteaptă să fie mân­tu­ită de El și de Apostoli (Ioan 4, 24-35). Acceptând să fie răs­tig­nit, face voia Tatălui; dar prin răstignire mântuiește lu­mea. Prin această operă face vo­ia Tatălui și slujește lumii, mântuind-o.

Desigur că și slujirea pe care o împlinește Iisus în favoarea oa­menilor nu se referă numai la interesele vieții lor pă­mân­tești, ci țintește în ultima a­na­­liză viața lor veșnică, pentru ca­re ei trebuie să se des­ă­vâr­șeas­că în iubire. Iar iubirea o în­va­ță de la Iisus Hristos.

În fond, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să le do­ve­deas­­că iubirea Tatălui și iubi­rea Sa, pen­tru ca și ei să creas­că în iu­bi­­re față de Dum­nezeu și în­tre­o­­laltă. El le a­ra­tă iubirea Sa cu fap­ta, nu numai cu cuvântul, ca și ei să în­vețe această iubire cu fap­te. A­rătându-le această iu­bi­­re cu fap­ta, dusă până la sa­cri­­ficiul vie­ții, El împlinește voia Ta­tă­lui sau slujește Ta­tă­lui.

Hristos preamărește pe Ta­tăl și face cunoscut numele Lui, în­trucât le face oamenilor trans­­pa­rentă în iubirea Sa față de ei iubirea Tatălui, pentru ca iu­b­i­rea aceasta să se să­lăș­lu­ias­că și în raporturile dintre ei. „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ – spune Fiul Tatălui – și le-am arătat numele Tău, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie într-înșii” (Ioan 17, 4. 26). „Precum M-a iubit pe Mine Ta­tăl, așa v-am iubit și Eu pe voi” (Ioan 15, 9). De aici concluzia: „A­­ceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul cum v-am iu­bit Eu pe voi” (Ioan 15, 9; 12).

Prin urmare, și noi iubind pe oa­meni și slujindu-le, împlinim voia lui Dumnezeu, adică Îi slu­jim Lui. Slujind oamenilor nu dijmuim slujirea lui Dum­nezeu, nu furăm din timpul și din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dum­nezeu, împlinind porunca Lui.

Nimeni nu s-a scufundat mai mult în căldura iubirii lui Hris­tos și n-a tălmăcit-o mai bi­ne ca ucenicul pe care-l iubea Dom­nul: Apostolul Ioan. Dar toc­mai de aceea nimeni n-a for­mu­­lat mai pregnant ca el cu­prin­derea una în alta a iubirii sau a slujirii lui Dumnezeu și a iu­birii sau a slujirii omului, pe ba­za a ceea ce a văzut el în iu­bi­­rea Domnului și a cunoscut din învățătura Lui. Iată a­ceas­tă pregnantă formulare a ade­vă­rului învățat de Ioan de la Dom­nul: „Dacă zice cineva: iu­besc pe Dumnezeu, iar pe fra­te­le său îl urăște, mincinos este! Pen­tru că cel ce nu iubește pe fra­tele său pe care îl vede, cum poa­te să-L iubească pe Dum­nezeu pe care nu-l vede!” (1 Ioan 4, 20). Iar iubirea față de oa­meni nu e, după Sfântul Ioan, deplină când e numai cu cu­vântul, nu și „în faptă și ad­e­văr” (1 Ioan 3, 18).

Apostolul Ioan rezumă în for­mă de principiu ceea ce spu­sese Mântuitorul prin ilus­tra­­re concretă, când fixase drept criteriu de apreciere i­n­fa­i­­libilă și definitivă a vieții omului: „Amin grăiesc vouă, în­tru­cât ați făcut unuia din acești frați ai Mei prea mici, Mie ați fă­cut”. Sau: „Întrucât nu ați fă­cut unuia dintr-acești prea mici, Mie nu ați făcut” (Matei 25, 40; 45).

Iubirea de Dumnezeu, când e reală, se mișcă în interiorul iu­birii active de oameni și vi­ce­ver­sa. Fapta de slujire a creș­ti­nu­lui e una, adresanții sunt doi: Dumnezeu și omul. Cine slu­jește omului slujește și lui Dum­nezeu. Mai mult, dra­gos­tea de Dumnezeu și dragostea de om fiind din aceeași putere, A­postolul Petru a putut spune că slujirea omului față de om, da­că e deplină, „e din puterea pe care o dă Dumnezeu” (1 Pe­tru 4, 11).

În lumina celor spuse și să­vâr­șite de Domnul Iisus Hris­tos, nu se poate spune despre El că mai întâi e Mântuitor și a­poi Slujitor, și nici despre om că întâi se îngrijește de mântu­i­re și apoi de slujirea a­proa­pe­lui. Iisus Hristos este Mân­tu­i­tor întrucât este Slujitor și o­mul se mântuiește întrucât slu­jeș­te oamenilor, din puterea și la porunca Mântuitorului. Căci prin iubire Hristos în același timp mântuiește și slujește, iar omul în același timp se mântu­ieș­te și slujește.

Numai teoriile soteriologice ca­re nu au văzut rolul central al iubirii în mântuire au putut des­părți între activitatea mân­tu­i­toare și slujitoare a lui Hris­tos, sau între preocuparea o­mu­lui pentru mântuire și cea pen­tru slujire. Și trebuie să re­cu­­noaștem că în istoria Bi­se­ri­ci­lor creștine s-au afirmat uneori asemenea teorii soteriologi­ce și, în consecință, și așezarea slu­jirii iubitoare a oamenilor pe al doilea plan, sau considerarea ei mai mult sau mai puțin indi­fe­rentă pentru mântuire. As­tăzi însă, asemenea deprecieri ale iubirii și slujirii oamenilor nu se mai întâlnesc în Bise­ri­ci­le creștine.

Fără îndoială, recunoaștem că există un cult al lui Dum­nezeu în sens restrâns, dar cultul acesta dacă nu dă putere iu­bi­­rii de oameni și slujirii de­di­ca­te oamenilor dovedește că nu-și atinge scopul lui de trans­for­­mare a omului în sens bun, așa cum voiește Dumnezeu.

Dacă cultul este în partea lui esențială prea­mă­ri­rea lui Dumnezeu, această prea­mărire se săvârșește mai ales prin faptele bune ale cre­din­­cioșilor, sau se prelungește în ele, căci ele îi îndeamnă și pe cei în favoarea cărora se să­vâr­șesc la această preamărire a lui Dum­nezeu, cum au spus Mân­tu­i­torul (Matei 5, 16) și Aposto­lul Petru (1 Petru 2, 12).

De aceea, Apostolii vorbesc a­deseori în epistolele lor despre da­toria creștinilor de a sluji. Sfân­tul Apostol Pavel vorbește de datoria proestoșilor de a de­să­vârși pe sfinți „spre lucrarea slu­jirii” (Efes. 4, 12). Iar adre­san­ților Epistolei către Evrei li se spune că Dumnezeu nu va ui­ta dragostea arătată de ei pen­tru numele Lui „slujind al­tă­dată și slujind și acum sfin­ți­lor” (Evr. 6, 10).

Slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor unită într-o unică responsabilitate umană

Omul este o ființă responsa­bi­lă. Responsabilitatea face par­te atât de mult din ființa o­mu­lui, că fără ea omul nu e om cu adevărat. Se recunoaște în mod unanim că omul este o fi­in­ță vorbitoare. Dar vorbirea se spe­cifică totdeauna ca (fiind) che­mare și răspuns. Omul vor­beș­te pentru că apelează la se­me­­nul său, sau răspunde la a­pe­lul lui. Prin aceasta oamenii co­munică între ei în mod vital și sunt legați între ei, iar în a­fa­ră de această comunicare nu pot trăi și nu se pot dezvolta tru­pește și sufletește. Oamenii își­ adresează apeluri și aș­teap­tă răspunsuri. Prin chemare, prin solicitare, fiecare arată că a­re lipsă de slujire, are lipsă de ce­lălalt ca să-i dea ajutor, să-l sus­țină în existență; prin răs­pun­sul ce urmează în mod ine­vi­tabil, arată că este în mod o­bli­gatoriu slujitor.

Desigur, omul poate răs­pun­de și prin refuz la apel sau la so­licitare. Dar faptul că trebuie să răspundă într-un fel sau altul și faptul că răspunsul negativ nu-l mulțumește nici pe el, nici pe celălalt arată că el este în mod normal ființă răspun­ză­toa­re sau slujitoare. Întrucât o­mul își descoperă umanitatea sa deplină numai în această le­gă­tură de solicitare a slujirii și de acordare a ei, dimensiunea slu­j­itoare face parte esențială din umanitatea sa. Aceasta pre­supune descoperirea im­por­tan­ței celorlalți, pentru ca în slu­jirea acordată lor să se poa­tă descoperi și dezvolta el în­suși ca om. […]

Creștinismul consideră că a­ceas­tă umanitate adevărată ca­re se descoperă în slujire e u­ma­nitatea așa cum a înțeles-o el de la originile sale, chiar da­că ulterior unele concepții teo­lo­­gice influențate de menta­li­tă­ți­le timpurilor au uitat de a­ceas­tă înțelegere a omului și s-au fă­cut apărătoarele unor con­cep­­te false despre om, concepte ale unui om înstrăinat. În con­cep­­ția creștină originară omul e cu adevăr om numai în le­gă­tu­rile sale vitale cu ceilalți, slujind și slujit fiind de ceilalți, nu­mai completându-se prin sluji­re reciprocă cu aceia. Sfântul Gri­gorie de Nyssa declară că chi­pul lui Dumnezeu în om se referă la omul în această re­­lație ontologică sau vitală cu cei­lalți. Iată cuvintele lui: „Spu­nând Scriptura că Dum­nezeu a făcut pe om, prin inde­fi­nitul expresiei (Om), a indicat toa­tă umanitatea. Căci nu a fost numit în actul creației A­dam, precum spune istorisirea mai departe. Omul indicat în ac­tul creației nu este acesta sau acela, ci omul în general… De­sigur, nu trebuie să socotim că Dumnezeu a făcut ceva in­de­­finit… De aceea ca într-un trup s-a cuprins toată plenitu­di­nea omenirii prin puterea lui Dum­nezeu al tuturor. Căci nu în­tr-o parte a firii umane stă chi­pul (lui Dumnezeu), nici în vre­unul din cei priviți în ei în­șiși. Ci această putere străbate prin tot neamul. Deci toată fi­rea umană care străbate de la cei dintâi până la cei din urmă es­te un singur chip al Celui ce este” (De opificio hominis, P.G., XLIV, 135).

În același spirit, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră o­me­­­nirea un trup cu multe mă­du­­­lare și așa cum în trup un mă­­­dular făcând rău altui mă­du­­­lar se păgubește pe sine în­suși, căci păgubește trupul în­treg, iar îngrijind pe altul se în­­gri­jește pe sine însuși, așa e și în­tre oameni: „…Dacă cineva lup­­tă împotriva fratelui său, lup­­tă împotriva sa însuși și pa­­guba nu se oprește la frate, ci el însuși se va păgubi” (O­mi­lia 31 la Ep. 1 Cor., P.G. LXI, 260).

Dacă pentru creștini conceptul adevărat al omului constă în însușirea lui de chip al lui Dum­nezeu, ei pot spune și trebuie să spună că chipul lui Dum­nezeu în om se slăbește când omul iese din viața de co­mu­­niune iubitoare cu ceilalți și se restabilește când omul re­vi­ne la o solidaritate activă cu a­ceia prin slujire reciprocă.

Teologii remarcă adeseori că, dacă omul e făcut după chi­pul lui Dumnezeu întrucât se a­flă în relație indisolubilă și vi­ta­­lă cu semenii, atunci modelul vie­ții umane e Sfânta Treime. Ei aduc uneori în sprijinul a­ces­tei idei pluralul prin care Dum­nezeu anunță în Geneză cre­a­rea omului: „Să facem pe om după chipul nostru„. Dacă es­te așa, oamenii dezvoltă fi­in­ța lor autentică în mod conti­nuu, înaintând într-o comuniu­ne tot mai asemănătoare cu co­mu­niunea treimică. Iar aceasta o fac prin iubire și slujire reci­pro­­că crescândă. Făcând însă a­ceasta, oamenii împlinesc atât voia lui Dumnezeu, cât și o ne­ce­sitate a ființei lor.

Aceasta confirmă ceea ce s-a spus înainte, că slujirea omului se cuprinde în slujirea lui Dum­nezeu, sau viceversa.

Dar faptul acesta întemeiat pâ­nă aici pe texte biblice și pe na­­tura omului ca chip al lui Dum­­­nezeu ni se dezvăluie în­tr-o for­mă profundă în datul in­te­ri­or al inseparabilității răs­pun­de­­rii o­mului față de Dum­nezeu de răs­punderea fa­ță de semenii săi.

Omul credincios nu poate ex­plica responsabilitatea sa ne­con­diționată față de semenii săi decât din importanța veș­ni­că a ființei acelora și a ființei sa­le. În structura noastră u­ma­nă e sădită această responsa­bi­li­tate necondiționată față de ce­lă­lalt om, care nu poate sta fă­ră credința în veșnicia lui și în veș­nicia mea. Dar aceasta în­seam­nă că responsabilitatea e pu­să în noi de Creator. Noi, a­chitându-ne de responsabili­ta­­tea noastră față de oameni, ne achităm de o responsabilita­te față de Creatorul oamenilor. Dum­nezeu ne-a făcut în așa fel ca să punem în mișcare în mod re­ciproc răspunderea noastră unii față de alții și să împlinim po­runca ei. El ne-a făcut prin a­ceas­ta responsabili față de Sine în­suși. A întemeiat răspunde­rea noastră întreolaltă pe răs­pun­derea față de Sine. Ne-a fă­cut să ne împlinim răspunde­rea față de bine, împlinindu-ne u­nii prin alții prin solicitarea re­ciprocă a slujirii și a răspun­su­­lui la această solicitare prin slu­jirea de fapt.

Unii teologi declară că omul are două răspunderi: una față de Dumnezeu (coram Deo) și al­ta față de om (coram ho­mi­nem). În realitate răspunderea fa­ță de om e implicată în răs­pun­derea față de Dumnezeu. E o unică răspundere față de Dum­nezeu pentru om (coram Deo propter hominem). Dacă fa­cem rău unui semen al nostru, suntem trași la răspundere nu numai de omul respectiv, sau, dacă el n-are putere, de al­ții, ci de Dumnezeu, ca su­pre­mul for de judecată. Orice fap­tă rea față de oameni are carac­ter de păcat, deci e calificată ca o faptă condamnabilă față de Dum­nezeu. De aceea și porunca slu­jirii își are ultima înteme­ie­re în porunca lui Dumnezeu, în răspunderea noastră față de Dumnezeu.

Dumnezeu care a creat pe toți, are grijă de toți. Dar ne chea­mă și pe noi să avem grijă de copiii Săi, să avem grijă unii de alții. Ne cheamă să-I fim „co­laboratori”, în această grijă a Lui de noi înșine și de semenii noș­tri, în această grijă a Lui de dez­voltarea noastră. Toată os­te­­neala în zidirea reciprocă e „co­laborare” a noastră cu Dum­nezeu (1 Cor. 3, 8-9). Dum­nezeu vrea în definitiv să creș­tem în iubirea noastră în­tre­o­lal­­tă. Prin aceasta răspundem so­licitării Lui, sau împlinim vo­ia Lui. Dar fără efortul nostru, fă­ră străduința noastră într-o slu­jire reciprocă, fără trăirea în­tr-o efectivă răspundere reci­pro­­că, nu ne achităm de răs­pun­derea aceasta față de Dum­nezeu. „Dumnezeu ne-a dat mâini ca să dăm ajutor altora și nu ca să le întindem curse„, spu­ne Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 10 la Epistola I Cor., Ed. Bareille, tom. XVI, p. 438). „Ce-ar fi dacă ne-am fi fost suficienți nouă înșine? Am fi fost ca fiarele nedomesticite„, spu­ne tot Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., tom. XVII, p. 534).

Mai mult chiar, cine ajută o­mu­lui, ajută lui Hristos. Pa­ra­fra­zând cuvântul Mântuitoru­lui că cine ajută pe cei care au lip­să de ajutor Îl ajută pe El în­suși, Sfântul Grigorie de Na­zi­anz spune: „Frații mei și frați ai lui Hristos, până e vreme să cer­cetăm pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să hrănim pe Hris­tos, să-L apropiem pe Hris­tos, să cinstim pe Hristos” (De pauperum amore, P.G. XXXV, 890). Omul nu e numai du­pă chipul lui Hristos, ci e le­gat de Hristos, pentru faptul că Hris­tos e om și fiecare om e le­gat cu toți oamenii, în relația eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire. „Nimic nu are omul așa de mult ca Dumnezeu, ca a face bine„, spu­ne tot Sfântul Grigorie de Na­zianz (ibidem). […]

* Preot prof. Dumitru Stă­ni­loae, „Slujitori ai lui Dum­nezeu, slujitori ai oamenilor”, în Bi­serica Ortodoxă Română, Anul LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, pp. 408-414. (Sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina)

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 10 noiembrie 2013)