Cu puțin timp înainte de evenimentele din decembrie 1989 am vizitat biserica de la Stavropoleos, fostă mănăstire, cunoscută în București, în țară și în lume prin frumusețea liniilor arhitecturale, un chivot superb, plăsmuit parcă de mâinile îngerilor, așa încât totul pare desăvârșit; picturi, coloane, turlă, ferestre, ancadramente, care vorbesc de simetrie, de simțul măsurii, smerenie și demnitate deopotrivă.
Amplasată în centrul vechi al Capitalei, cu multe biserici alături și sumedenie de clădiri mai vechi ori mai noi, istoria este la ea acasă în preajma bisericuței înălțate ‘în pământ străin’ de luminatul și bunul Arhimandrit Ioanichie, originar din Epir, Grecia. La puțini ani după ctitorirea bisericii, patriarhul Constantinopolului l-a hirotonit pe Ioanichie arhiereu al Stavropolei, mitropolie confruntată cu mari dificultăți, lipsită nu doar de titular, dar și de ‘bunurile de odinioară’. Istoriile amintesc în treacăt cât de greu a cumpărat Ioanichie suprafața de loc pentru zidirea bisericuței. Abia după isprăvirea construcției a mai obținut câțiva stânjeni, pentru a se putea ‘mișca’ printre hanuri (hanul ridicat de Ioanichie și acela al lui Matei postelnicul).
Îngrămădită între case de oaspeți și ulițe umblate ale Bucureștilor, biserica ctitorită de Ioanichie epirotul, fără faima unor cunoscute zidiri voievodale, a avut dintru început, dar are mai ales acum o frumusețe care se descoperă oamenilor cu sensibilități întru ale spiritului.
Între starea bisericii pe care am văzut-o acum 23-24 de ani și cea de acum nu există termeni de comparație. Lăcașul pe care îl vedem în prezent, nu are nimic nepotrivit, respingător, adăugat sau ieftin. O frumusețe care nu-i din lumea aceasta inundă spațiul. Deși limitat și mai curând strâmt, acesta este o poartă spre veșnicie. ‘Posibilă și-n mic e măreția’, spunea poetul. În acest mic lăcaș observi cu ușurință ‘cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut’.
După mulți ani de absență am pășit din nou pragul bisericii de la Stavropoleos. Era deja declarată mănăstire, cum a fost odinioară, până în vremea lui Cuza. Mărturisesc că am avut la început temeri omenești. Îl știam puțin și pe părintele Iustin Marchiș (doar de la distanță și din părerile altora). La prima vizită am rămas fără cuvinte. Rafinamentul, eleganța și ținuta lucrurilor și a oamenilor erau cu adevărat ireproșabile. În locul picturilor înnegrite și deteriorate, am găsit veșmântul restaurat și strălucirea blândă a icoanelor, sub lumina lină a candelelor și a lumânărilor din ceară curată. Coloanele brâncovenești păreau isprăvite atunci. Meșterii restauratori au curățat cu grijă piatra și au pregătit-o să înfrunte alte sute de ani. Interiorul eclisiei m-a dus imediat cu gândul la bisericile și paraclisele atonite unde modernitatea cu toată cohorta ei n-a putut pătrunde. Cântările psaltice, atent urmărite de credincioșii prezenți, împodobesc sfintele slujbe săvârșite în spirit monahal, fără somptuozitatea și opulența bizantină, preferând-o pe aceea specifică anahoreților. Liniștea din biserică, rugăciunile, simplitatea veșmintelor și a odoarelor, frumusețea colivelor, firescul lucrurilor sunt, mărturisesc, paradigmatice. L-am întâlnit adeseori pe părintele Iustin, sufletul acestui loc din 1991, alături de cuvioasele maici care se odihnesc mai puțin decât păsările cerului. Cuvântul lui e ascultat fără murmur. Asprimea glasului, dar și profunzimea cuvintelor, atent alese, tâlcuiri noi la texte vechi, reflecții, diortorisirile făcute cu acrivie la texte pripite sunt întâlnite în discuțiile pe care interlocutorii le poartă cu străjerii mănăstirii. După slujbă am trecut prin lapidariu în casa monahală, restaurată în ultimii ani, unde se află o valoroasă bibliotecă, muzeul, trapeza și chiliile. Fiecare lucru-i așezat la locul său. Icoane valoroase, orfevrărie, cărți și manuscrise, cele mai multe restaurate cu migală chiar în mănăstire, de mâinile monahiilor. În trapeză vin aproape toți cei care au fost în biserică. Pentru fiecare s-a găsit ‘câte ceva’, după cel mai înalt protocol. Retrăiam vremurile apostolice, când, după slujbă, erau cu toții prezenți la agapă. Voci curate, acorduri de pian sau vioară, cuvinte înțelepte, au bucurat inimile tuturor mesenilor.
Am revenit la Stavropoleos de multe ori și am învățat mereu, fie din cuvintele părintelui, din faptele monahiilor, ori cântările psalților, din atitudinea credincioșilor, din tainele locului și frumusețea restaurată a unui monument înviat. Întotdeauna am aflat ceva nou ori am deslușit un alt înțeles, m-am îmbogățit sufletește văzând că există în mijlocul cetății, într-un oraș ce nu mai are liniște, monahi care doresc să trăiască veșnic și caută încă din lumea aceasta să dobândească, prin fapte meritorii, Împărăția lui Dumnezeu.
De multe ori a trebuit să recunosc că viețuitoarele acestui sfânt lăcaș sunt preocupate în chip deosebit față de omul aflat în căutare, se fac tuturor toate, nu refuză pe nimeni în a împlini binele și găsesc timp pentru rugăciuni, cântare, primire de oaspeți, dialoguri cu oameni înțelepți, dar și pentru a fi prezențe discrete la evenimente culturale, promovate de oameni luminați, închinători în duminici și sărbători la slujbele din biserica Mănăstirii Stavropoleos.
Împreună cu părintele Iustin, monahiile Mihaela (stareța stavroforă, licențiată în Teologie și Științe economice), Atanasia (istoric de artă, cu un doctorat și lucrări publicate în domeniu), Iustina (filolog, absolventă de engleză-spaniolă), Gabriela (geolog), Ioanichia (grafician), Rafaela (economist), se jertfesc într-o mănăstire care se străduie să fie achimită și model într-o lume aflată în derută. Am întâlnit la Stavropoleos oameni ai cărții, profesori, savanți, demnitari, diplomați, artiști, oameni cu preocupări diferite, dar animați de același dor înalt și tot mai rar întâlnit în vremea noastră. Am aflat că au trecut în acești ani prin ctitoria mitropolitului Ioanichie, patriarhi și ierarhi, regi și regine, șefi de stat și de guverne, ambasadori, personalități recunoscute ale lumii, călugări din multe țări, preoți și vizitatori numeroși. Monumentul, după cum se și cuvine, este apreciat unanim, iar întreg ansamblu eclesial a fost declarat printre cele mai prestigioase din România (alături de Muzeul Național de Artă și Muzeul Țăranului Român, Ghidul Michelin acordându-i trei stele).
Loc de rugăciune și comuniune întru Hristos, Domnul vieții veșnice, mănăstirea scrie în prezent, după umila mea părere, cea mai frumoasă pagină din întreaga ei istorie. Am cercetat într-o oarecare măsură izvoarele care vorbesc despre Stavropoleos. Am văzut fotografii și stampe vechi, dar mai ales păstrez în minte propria imagine din urmă cu un sfert de veac. În documente și fotografii de arhivă se poate ușor observa că biserica avea cândva zidurile crăpate, tencuiala căzută, podoaba pe alocuri pierdută și am înțeles privindu-le că dintele necruțător al timpului își luase partea de tribut.
Alteori a fost uitată, umilită, marginalizată. Nici acum nu i-au fost restituite odoarele sfinte care păstrează legătura cu începuturile istoriei ei.
Cu toate acestea, sunt sigur că întâiul ctitor al sfântului lăcaș se bucură întru Împărăția lui Dumnezeu pentru toate cele ce s-au săvârșit aici.
Într-un demers temerar, început în urmă cu 20 de ani, când s-a întocmit documentația pentru consolidarea și restaurarea ansamblului și până acum, părintele Protosinghel Iustin Marchiș și monahiile din obște au muncit mult, s-au jertfit într-o grăitoare trăire monahală. Au întâlnit oameni mari, istorici, profesori, arhitecți, pictori și restauratori de înaltă ținută. Au găsit uneori înțelegere la cei care aveau dregătorii și posibilități. Alteori au primit doar promisiuni. Alții au refuzat să fie împreună ctitori cu ei într-o nouă etapă din istoria mănăstirii.
Stavropoleosul este acum o înaltă Academie, cu profesori-monahi valoroși, care arată altora frumusețea Ortodoxiei prin rugăciuni, cântare, cuvânt ziditor și faptă bună. Se adaugă și strălucirea unui monument reprezentativ, ce înscrie în șirul ctitorilor un pomelnic încrustat cu litere daurite: Iustin Duhovnicul, Mihaela Monahia, Atanasia Monahia, Iustina Monahia, Gabriela Monahia, Ioanichia Monahia, Rafaela Monahia. ‘Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri’ (Luca 10, 20). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 31 mai 2012)
