Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a după Paști (a Slăbănogului)
‘În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.’
(Ioan 5, 1-15)
Sfânta Evanghelie care se citește în Duminica a IV-a după Paști, numită Duminica Slăbănogului, ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă la scăldătoarea Vitezda pe un om care suferea de paralizie de treizeci și opt de ani. De asemenea, în Evanghelia de astăzi mai vedem legătura dintre păcat și boală, și anume faptul că unele boli sunt urmare a păcatelor.
Această legătură între păcat și boală este amintită de Mântuitorul Iisus Hristos omului vindecat de boală, în mod foarte discret, ca duhovnic și doctor de suflete, întrucât Hristos Domnul dorește să salveze, adică să ridice, să recupereze pe cel păcătos și bolnav, fără să-l umilească: ‘Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești pentru ca să nu-ți fie ție mai rău‘ (Ioan 5, 14). Din cuvintele adresate de Iisus omului paralizat înțelegem că în cazul acestuia neputința lui a fost cauzată de păcatele pe care le-a săvârșit la un moment dat în viața lui. Știm însă că în alte cazuri din Sfintele Evanghelii boala nu era urmarea păcatului, ci o pedagogie dumnezeiască. De pildă, când ucenicii lui Iisus întreabă despre orbul din naștere: ‘Cine a greșit (păcătuit), acesta sau părinții lui? ‘, Iisus răspunde: ‘Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu ‘ (cf. Ioan 9, 2-3).
Deci, unele boli sunt cauzate de păcate, altele sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate, iar alte boli sunt îngăduite pentru a ‘se arăta lucrurile lui Dumnezeu’, mai precis pentru a se putea mai bine evidenția răbdarea, credința și smerenia unor oameni, cum a fost cazul dreptului Iov, până când vor fi vindecați în chip minunat de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ‘multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenției prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare ‘.1
Din cuvintele Evangheliei de astăzi aflăm că treizeci și opt de ani de suferință, treizeci și opt de ani de răbdare, treizeci și opt de ani de tăcere întru smerenie, treizeci și opt de ani de singurătate au brăzdat viața chinuită de boală a omului paralizat, care aștepta tulburarea apei de către înger! Înconjurat de o mulțime de oameni, omul paralizat aștepta mereu ca măcar un singur om milostiv sau omenos să-l ajute să intre în scăldătoare spre a se vindeca. Erau, deci, mulți oameni în jurul său, dar dispăruse cu desăvârșire omenia din ei. Acești oameni fără omenie erau mulți și formau împreună un ‘pustiu spiritual ‘, pentru că egoismul le-a pustiit sau golit sufletele de iubire milostivă.
Răbdarea desăvârșită, smerenia adâncă și speranța neîntreruptă aduc izbăvirea celui bolnav
Spre acest om paralizat și singur care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri și S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor. Se pare că acest bolnav care de treizeci și opt de ani se afla în suferință era mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos. Și pentru că nu se mai găsea un om care să-l ajute, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca să-l ajute. Iisus cunoștea bine îndelunga suferință a slăbănogului, dar și multa lui pocăință pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire și multa lui speranță fără întrerupere. Când slăbănogul i-a spus lui Iisus: ‘Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare’ (Ioan 5, 7), el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decât a dat o explicație. Acum el simțea că a venit lângă el omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger. Însă, îndată, bolnavul va constata că omul de lângă el nu venise ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt, zicându-i: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’ (Ioan 5, 8). Plin de credință, verificată prin suferință, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-a ridicat, a luat așternutul pe care stătea și a început să umble. Între timp însă, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’, nu a mai rămas acolo la scăldătoarea unde a săvârșit vindecarea, ci S-a dus în altă parte, și anume la templu.
Vedem în acest om care suferea trupește de atâta vreme un suflet plin de răbdare și înțelepciune care vine adesea din multa răbdare, statornicie și nădejde în Dumnezeu. În acest om răbdător se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ‘Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda‘ (I Corinteni 10, 13).
Deci, cea mai mare virtute a bolnavului a fost multa lui răbdare. Sfântul Maxim Mărturisitorul definește îndelunga răbdare prin aceste cuvinte: ‘A sta neclintit în împrejurări aspre și a răbda relele; a aștepta sfârșitul încercării și a nu da drumul iuțimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînțelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: ‘Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare și pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, și buzele multora vor spune înțelepciunea lui’.’2
Evanghelia de azi ne arată că există o legătură între păcat și boală, dar și o legătură între suferință și pocăință. Îndelunga suferință a omului paralizat s-a transformat în stare de pocăință, din care izvora smerită răbdare unită cu nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa: Comentariu la Evanghelia după Ioan, spune că acest om bolnav de la scăldătoarea Vitezda, ne învață multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, adică nu se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu, nu-și blestemă soarta pentru că suferă de mulți ani, ci suferă întru răbdare unită cu nădejde. Deși mulți oameni se aflau în jurul lui și nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judecă pe ceilalți, nu-i blestemă, nu-i vorbește de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute și nu l-au ajutat, ci suferă întru speranță, rabdă și așteaptă vindecarea de la Dumnezeu, iar această răbdare a lui întru smerenie și întru speranță, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu și fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca virtute sau lumină a sufletului, adică am zice: suferință transformată în pocăință.
Văzând cum un om a suferit treizeci și opt de ani pentru anumite păcate săvârșite, cineva se poate întreba: ‘De ce oameni cu mari păcate au murit fără a îndura vreo suferință în toată viața lor? ‘. Un răspuns la această întrebare ar putea fi cuvintele Sfântului Marcu Ascetul: ‘Dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo’3. Așadar, înțelegem că Dumnezeu, ‘Care nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu’ (cf. Iezechiel 33, 11), îngăduie uneori suferința ca pe o chemare pentru întoarcerea oamenilor din calea păcatului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin această suferință a slăbănogului trebuie să înțelegem iubirea, îndurarea și îndelunga răbdare ale lui Dumnezeu, Care prin suferință curăță sufletul slăbănogului, asemenea unui doctor care vindecă boala pacientului său nu numai prin tratamente ușoare, ci și prin ‘tăiere și ardere’, sau asemenea unui tată adevărat care mustră, dojenește și pedepsește pe fiul său, spre îndreptare. Iubirea milostivă a lui Hristos se vede atât în faptul că îl vindecă pe cel aflat în suferință, cât și în faptul că, după ce-l întâlnește la templu pe cel vindecat, îi spune acestuia: ‘De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău’ (Ioan 5, 14), prin asta înțelegându-se că refacerea sănătății nu trebuie folosită ca prilej de-a reveni la viața păcătoasă. ‘Așadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica și grija, și tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă și statornică’, spune Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda.
În acest sens, Sfântul Marcu Ascetul zice: ‘Orice suferință fără voie să te învețe să-ți aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz, nu-ți va lipsi prilejul de pocăință’.4 Referitor la suferință, părintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, spunea: ‘[…] Biserica dorește ca toți oamenii să trăiască în pace, să fie sănătoși și să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferința, dar ne învață să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferință, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferința, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toți oamenii să aibă partea lor de suferință. Unii sunt scutiți, alții o pot suporta cu ușurință, iar pentru alții este un adevărat chin. Când spun asta mă gândesc în special la suferința fizică. Cunosc persoane care suportă o suferință adâncă, care nu se pot mișca de pe patul de boală, și care totuși radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalți, deși sănătoși fizic, nu o au. Unii se revoltă în fața suferinței, iar alții o ignoră. […] Aș spune că suferința e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința care ne este dată pentru progresul nostru spiritual ‘.5
Să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile primite
Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin răbdarea în suferință, și anume recunoștința sa, mulțumirea adusă lui Dumnezeu. El nu știa cum se numea omul care i-a zis: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’, dar a simțit că vindecarea lui s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu care lucra prin acest om. De aceea, îndată după ce s-a vindecat și a putut umbla, el a mers la templu să mulțumească lui Dumnezeu pentru vindecare, să-I arate recunoștință sau mulțumire, chiar dacă nu știa cine este omul prin care Dumnezeu l-a vindecat. Or, tocmai acolo, în templu, l-a întâlnit pe Cel care l-a vindecat. Însă Acesta îi spune acum: ‘Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău’ (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a înțeles că Cel care l-a vindecat era Iisus din Nazaret.
După ce a aflat cine l-a vindecat, el a ieșit din templu și a mărturisit în fața iudeilor cine este Cel care l-a vindecat. Vedem aici recunoștința lui față de Dumnezeu și curajul lui de-a mărturisi puterea vindecătoare a lui Iisus.
Înțelegem, așadar, din atitudinea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda că omul trebuie să fie recunoscător lui Dumnezeu și oamenilor pentru darurile și binefacerile pe care le primește. Omul credincios și demn mulțumește permanent lui Dumnezeu pentru că trăiește în creația lui Dumnezeu și o folosește, adică folosește aerul, apa, pământul, căldura soarelui și toate cele făcute de Dumnezeu pentru a susține viața umană. Iar oamenilor care-l ajută le mulțumește pentru că Dumnezeu lucrează prin ei și pentru că recunoștința este lumina vieții în comuniune și a cultivării demnității umane.
Când nu mai mulțumim lui Dumnezeu, nici măcar pentru ajutorul primit de la El spre a ne salva viața, ne dezumanizăm complet. Evanghelia de astăzi ne cheamă, deci, să devenim cât mai umani sau recunoscători, mulțumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui și mulțumind oamenilor prin care Dumnezeu lucrează vindecarea noastră de boală sau izbăvirea noastră dintr-o situație dificilă. Nerecunoștința față de Dumnezeu-Creatorul, indiferent cum ar putea fi ea motivată sau scuzată, e o stare nefirească, deoarece nu este drept și nici nu este demn să nu mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor când ni se face un bine.
Uneori, suferința este îngăduită de Dumnezeu pentru apropierea de El, nu ca o pedeapsă, ci pentru a prețui mai mult darul vieții și al sănătății și pentru a căuta sfințenia. Deci, cei care nu au săvârșit păcate grave și totuși suferă mult pot transforma, prin credință puternică și răbdare multă, suferința lor în speranță. Cu alte cuvinte, uneori boala trupului ne poate îndemna să ne ocupăm mai mult de sănătatea sufletului și de căutarea mântuirii și a vieții cerești veșnice.
Să ne rugăm Domnului Hristos să ajute pe toți cei care suferă să transforme suferința bolii lor în pocăință, iar dacă n-au săvârșit păcate grave, să transforme suferința lor în speranță de mântuire și sfințenie, ca apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării și a întâlnirii lor cu Hristos Cel înviat, Duhovnicul și Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Filocalia românească, vol. II, p. 40.
2 Ibidem.
3 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia românească, vol. I, p. 291.
4 Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 284.
5 Părintele Teofil Părăian, Cum să nu ne revoltăm în fața suferinței, în Feuille Saint Jean Cassien, nr. 68/ iunie 2000.
