Bisericile Vechi-Orientale (necalcedoniene) sunt acele Biserici care s-au format în urma neacceptării deciziilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451). Egiptul, Siria, Armenia, toate aceste teritorii, și-au format Biserici separate de cea a Imperiului Bizantin. În timp, aceste Biserici au căpătat denumirea generică de Vechi-Orientale, dar reunirea lor cu Biserica Ortodoxă încă nu s-a produs.
Ne-am propus să observăm cum s-a păstrat Taina Maslului în acestea și dacă există vreo diferență majoră între modul cum este privită în Biserica Ortodoxă și în cele Vechi-Orientale.
Dispariția Tainei în Armenia, Egipt și Siria
Frederick William Puller a cercetat în amănunt aspectele privitoare la Taina Sfântului Maslu și modul cum a fost păstrată aceasta în Bisericile Vechi-Orientale (The Annointing of the Sick in Scripture and Tradition…, pp. 138-148). El a ajuns la concluzia surprinzătoare că Taina Maslului a fost eliminată aproape complet în cursul timpului din Armenia, Egipt și Siria. Dintre toate Bisericile Vechi-Orientale care au păstrat o tentă monofizită, nici una nu a dezvoltat și nici nu păstrează Taina Maslului drept un act liturgic important. Acest fapt poate fi explicat doar prin trei aspecte. În primul rând, Taina Maslului a cunoscut punctul maxim de dezvoltare în Imperiul Bizantin, undeva în jurul secolelor IX-XI. În perioada respectivă, relațiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi-Orientale erau mai mult decât reci. Între timp, Bisericile Vechi-Orientale își formaseră propria ierarhie clericală, respingând de la comuniune și acceptare eclezială orice creștin ortodox. În mod clar, nici riturile bizantine nu mai erau privite cu ochi buni în comunitățile monofizite. Însă această explicație oferă doar parțial un răspuns la întrebarea privitoare la dispariția efectivă a unei Sfinte Taine din cadrul serviciilor liturgice întreținute de câteva Biserici ‘autocefale’ importante. Frederick Puller susține, de asemenea, o altă explicație pentru dispariția importanței Tainei Maslului, și anume excesele cu privire la efectele Tainei. Astfel, în Biserica Armeană, motivul principal ar fi constat în faptul că majoritatea credincioșilor neglijau importanța Tainei Pocăinței, considerând că prin Taina Maslului se acordă deja iertarea păcatelor. Un al treilea motiv este acela că doar în Imperiul Bizantin Tainele au continuat să fie modelate și îmbogățite pe scară largă. Astfel, oficiul Tainei Maslului a cunoscut o dezvoltare fără precedent în comparație cu Bisericile Vechi-Orientale. Cu toate acestea, există și o excepție în toată această situație, și anume Biserica Nestoriană, care a păstrat Taina Maslului și i-a acordat în continuare un loc de cinste.
O excepție surprinzătoare: Biserica Nestoriană
Tot Frederick Puller a oferit o serie de explicații cu privire la motivele pentru care Biserica Nestoriană a păstrat Taina Maslului printre slujbele liturgice importante. El consideră că, spre deosebire de Siria și Egipt, unde vechea slujbă a Tainei Maslului a dispărut în cursul veacurilor sau a fost utilizată extrem de rar, în Biserica Nestoriană, lucrurile au stat exact invers. Slujba Maslului este exact cea efectuată în secolul al IV-lea în Egipt sau Siria. Însă există două diferențe majore. Prima dintre acestea constă în recunoașterea unui singur scop al Tainei: vindecarea trupească și sufletească a creștinului bolnav. Nestorienii nu recunosc propriu-zis nici o iertare a păcatelor existentă prin participarea la Taina Maslului (ibid., p. 141). De asemenea, o altă deosebire este aceea că preoții amestecă de regulă uleiul binecuvântat cu țărână luată de la mormântul unui sfânt sau de la locul unde a fost martirizat un creștin, numind această țărână drept ‘harul’ sau ‘binecuvântarea’ sfântului respectiv. Rugăciunea centrală a slujbei sună astfel: ‘Binecuvântează Doamne acest untdelemn cu binecuvântarea Ta și sfințește-L prin sfințenia Ta și fă ca mâna Ta cea dreaptă și puterea Duhului Sfânt să vină asupra sa, dăruindu-le celor care se vor unge cu el sănătate trupească și sufletească în numele Sfintei Treimi. Adaugă apoi binecuvântarea Sfântului și zi așa: Acest untdelemn este însemnat, sfințit și amestecat cu binecuvântarea Sfântului (N) în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin’ (ibid., p. 142). Adăugarea unui alt element în untdelemn nu este ceva cu totul străin în cadrul istoriei ecleziale. Să ne amintim spre exemplu de practica fermentumului. Această practică, oficiată la Roma în primele trei secole, consta în adăugarea unei firimituri din Euharistia sfințită de episcopul Romei în Euharistia sfințită de preoții din parohiile aflate în subordinea sa, pentru a se asigura astfel și unitatea ‘fizică’, nu doar spirituală, a unei singure Euharistii. Desigur, această practică a dispărut în timp, odată cu creșterea Bisericii și dezvoltarea teologică, dar ea ne spune ceva, și anume că nu poate fi considerată drept un element de naivitate, ci drept o preocupare clară pentru păstrarea unității creștine. În cazul Maslului efectuat în Biserica Nestoriană, considerăm că avem aici un element interesant, și anume sublinierea semnificativă a vindecărilor care vin prin rugăciunile sfinților. În general, știm că majoritatea vindecărilor înregistrate în cursul istoriei creștine au o legătură semnificativă cu un anume sfânt. Fie prin atingerea de moaștele acestuia, fie prin sărutarea icoanei sale sau prin simpla rugăciune adresată lui în momente dificile, creștinul bolnav primea vindecare. Așadar, această practică aparent naivă de a turna țărână luată de pe mormântul unui sfânt în untdelemnul sfințit la Maslu nu mai apare ca fiind astfel. Acest lucru s-a produs deoarece Biserica Nestoriană a păstrat ritul vechi al slujbei în care nu se făcea mențiune de sfinți sau de rugăciunile acestora. Spre exemplu, în slujba Tainei Maslului, așa cum se face aceasta în Biserica Ortodoxă, sunt menționați Sfinții Doctori fără de arginți sau alți Sfinți care au făcut multe vindecări prin puterea lui Dumnezeu. Cultul Sfinților căpătă astfel importanța cuvenită și aici.
Punerea mâinilor asupra persoanelor bolnave
De asemenea, Biserica Nestoriană include în una din rugăciunile rostite în cursul slujbei de hirotonire a unui preot cererea ca ‘acesta să își poată pune mâinile asupra celor bolnavi pentru a-i vindeca’. Punerea mâinilor a fost asociată în cursul primului mileniu cu vindecarea bolnavilor. Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului: ‘peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși’ (Marcu 16, 18). Cu toate acestea, este dificil de spus în ce măsură această punere a mâinilor a fost asociată suficient de mult cu Taina Maslului în Biserica Nestoriană. Ceea ce trebuie remarcat însă este că ea trebuie relaționată mai mult în cercetarea acestui subiect cu vindecarea bolnavilor decât a fost, spre exemplu, cu hirotonirea în general. Începând cu materialul următor vom prezenta o serie de vindecări efectuate prin ungerea cu untdelemn sfințit și vom detalia legătura acestora cu Taina Maslului și cultul sfinților în general.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 26 aprilie 2012)
