Transplantul de organe, eutanasia, clonarea, avortul, schimbarea de sex și alte asemenea acte pun în discuție atât libertatea de acțiune a omului asupra propriului corp, cât și limitele etice, morale și religioase. Toate acestea și încă multe alte aspecte de acest gen se află în sfera bioeticii. Interviul realizat cu părintele prof. Vasile Răducă, secretarul Comisiei de bioetică a Patriarhiei Române, aduce o serie de lămuriri asupra unor astfel de probleme. Părintele Răducă este profesor universitar la Catedra de teologie morală din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, dar și parohul Bisericii Kretzulescu din București, informează ‘Ziarul Lumina’.
Părinte profesor, sunteți unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul bioeticii din Biserica Ortodoxă. În ce măsură este cunoscută bioetica în rândul preoților, cu rolul pe care l-a căpătat ea în societate?
Conceptul de bioetică este unul nou. A fost folosit pentru prima dată într-un articol din anul 1970 de cancerologul american Van Rensselear Potter. Acesta definea bioetica drept știință a vieții. Grija pentru apărarea vieții a existat și există în preocuparea Bisericii încă de la constituirea acesteia. Pe de o parte, Biserica militează pentru apărarea vieții, ca dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, Împărăția lui Dumnezeu, obiectivul operei de răscumpărare a Mântuitorului și speranța creștinilor, este înțeleasă ca Împărăție a vieții, desigur, nu în sensul biologic al cuvântului, dar determinată de calitatea existenței omului în condiția vieții biologice. Preocupată de viața din Împărăția lui Dumnezeu, Biserica nu neglijează viața în trup. Dimpotrivă, ea acordă o atenție deosebită vieții omului încă din momentul constituirii ei și-l ajută pe om să-și înțeleagă și să-și prețuiască viața până în momentul sfârșitului formei de manifestare biologică a acesteia. Ea recomandă atenție deosebită față de embrionul uman, de sănătatea și evoluția lui, de întreaga existență în trup a omului. Spun toate acestea spre a nu avea impresia că de viața umană se îngrijesc numai cei care se numesc ‘bioeticieni’. De altfel, având în vedere cercetările și rezultatele din domeniul biotehnologiei moderne, oamenii au început să se gândească la faptul că e nevoie să se ia o serie de măsuri în vederea apărării vieții. Și aceasta, pentru că aceste biotehnologii pot crea riscuri pentru ființa umană. O tehnologie fără etică poate duce chiar la distrugerea a ceea ce Dumnezeu a creat, ceea ce nu este, desigur, de dorit. Inițial, bioetica a apărut ca o disciplină laică, pe de o parte, din cauza rezervelor oamenilor de știință față de punctele deosebite ale religiilor sau grupărilor religioase cu privire la aceleași probleme de ordin etic, pe de altă parte, din cauza rezervelor Bisericii față de modul în care bioeticienii privesc viața umană. Ulterior, înțelegându-se că nu poți fundamenta o etică fără repere absolute – or, religia oferă aceste repere -, în organizațiile și organismele internaționale și naționale preocupate de bioetică au fost solicitate să participe și organizațiile religioase. Biserica participă astfel la mișcarea și la preocupările bioetice, fundamentându-se pe ideea că viața este sacră și că trebuie apărată sub toate formele ei de existență, neobstrucționând performanțele biotehnologiei de îmbunătățire a formelor ei de manifestare, acolo unde este cazul. Niciodată Biserica nu va sprijini vreo idee sau acțiune care ar duce la deteriorarea sau la distrugerea vieții cuiva. În felul acesta, toți cei interesați de apărarea vieții ajung să-și dea mâna, iar instituțiile abilitate ajung să elaboreze norme care să apere viața umană.
Există la medicii noștri din România o anumită aplecare către viziunea moralei creștine?
Bioetica impune niște reguli care vizează biotehnologii sau rezultate ale unei cercetări din domeniul biologiei, fiziologiei sau chimiei, de vârf, care nu știm unde duce omul. Cei care vorbesc în numele bioeticii ar trebui să țină seama de toate aceste etici particulare, active și mai ales de cele care, cumva, au o perspectivă în timp…
Eu am cunoscut câțiva astfel de medici. Cu unii dintre ei lucrez chiar în Comisia de bioetică a Patriarhiei, pe alții îi cunosc din Comisia de Bioetică UNESCO pentru România. Sunt oameni de bună calitate, care își propun să apere viața și iau în serios morala creștină, în activitatea lor sau când apar probleme de bioetică. Dar nu pot să spun că nu există și destui medici liber-cugetători, care nu țin cont de punctul de vedere al Bisericii.
Se pare, totuși, că statutul medicului tinde mai degrabă spre unul de prestator de servicii. Iar serviciile lui sunt aplicate pe om, adică intră în zona conștiinței, a moralei, în zonele sufletești adânci, unde e domeniul religiei. Asta mă face să cred că statutul medicului se înstrăinează de viața omului.
Suferinzii au o încredere deosebită în medic. Dacă medicul este un bun prestator de servicii, nu este rău. Unii medici, prin specializarea lor, intră în zone care țin oarecum de domeniul religiei (cum ar fi problemele de conștiință, probleme duhovnicești, care nu au legătură cu actul medical). În special, medicii psihiatri pătrund în aceste domenii. Eu cunosc medici psihiatri buni creștini, cu rezultate deosebite în tratarea maladiilor, așa cum cunosc pe alții, necredincioși, care nu au aceleași rezultate, dimpotrivă. Toți medicii sunt interesați, cel puțin teoretic, să apere viața. Dacă o fac și cu frică de Dumnezeu, cu atât mai bine! Biserica a respectat totdeauna actul medical. Dacă Biserica activează pentru sănătatea ontologică a omului, medicul activează pentru sănătatea trupului, dar tot pentru sănătate. De aceea, pe undeva, preotul și medicul se întâlnesc exact prin ceea ce ei fac. Iar în Sfânta Scriptură se spune: ‘Cinstește-l pe medic pentru că și el este de la Dumnezeu’. Și este normal să se spună așa, dat fiindcă medicul, prin definiție, este un om care se îngrijește de sănătatea aproapelui. Dacă medicul este egalat și de omul care se îngrijește de viața eternă, cu atât mai bine. Altfel, este un specialist, un tehnician, care te tratează în limita competențelor sale. Că sunt și medici oameni de afaceri, aceasta este cu totul altceva.
Nu credeți că rolul medicului crește, deoarece omul apelează la medic astăzi la cele mai mici suferințe? Pe de altă parte, factorul politic, care devine mai subversiv, ar putea să-l folosească pe medic. Având statutul său de liber profesionist, fără o etică adaptată la realitatea diversă, ar putea fi folosit în diverse experimente, să spunem, cu caracter politic.
Depinde de individualitatea fiecăruia. Știm că au fost medici psihiatri care au fost slujitorii regimului comunist, dar nu putem generaliza. Sub anumite aspecte, medicii au reprezentat una dintre puținele categorii sociale și profesionale care au manifestat o constantă rezistență ideologiei și practicilor comuniste. Ei au avut conștiința că tratau bolnavi și i-au tratat, poate și cu frică de Dumnezeu. Cinste lor! Au fost și sunt și alții care nu au avut și nici nu au frică de Dumnezeu, cum ar fi cel de curând mediatizat, care a chiuretat o tânără gravidă în vârstă de 15 ani. A omorât și fătul, a omorât și pacienta. Acesta nu a avut nici frică de Dumnezeu, nici rușine de oameni. De aceea a comis un dublu omor. Dacă medicul s-ar fi gândit că nu trebuia să facă acel avort, căci era vorba de un copil zămislit, ar fi trebuit să convingă fata că, odată ce a rămas gravidă, însemna că ea ar fi putut duce sarcina la termen, că trebuia să păstreze pruncul și să-l crească. S-ar fi evitat păcatul, moartea și pușcăria. Dar acel biet medic a arătat că era interesat de altceva decât de respectarea regulilor vieții. Păcatul duce la încălcarea legii morale, a legii civile și a legii vieții.
Noi nu avem o comisie națională de bioetică, așa cum au celelalte țări europene. Nu credeți că ar trebui să avem un organism național, care să dea girul atunci când se introduce o tehnologie nouă în țară, când se introduc proceduri noi, noutăți care privesc viața omului?
Există chiar una la nivelul Ministerului Sănătății, dar nu există o comisie la nivel național, care să se bucure de autoritate, cum există în alte țări. În Franța, în Anglia, există. Însă eu am impresia că o asemenea comisie, din care să facă parte oameni nepracticanți din punct de vedere religios, ar putea fi catastrofală. Să nu ne bucurăm de viziunea acelor comisii, ca acelea din Anglia sau din Franța. Sincer să fiu, prefer situația de aici, unde se poate lucra cu organismele legiuitoare pe alte căi, încât cei îndrituiți să formuleze acte normative cu privire la bioetică pot să fie mai supli decât ar fi în cazul în care o comisie de bioetică ar da un verdict pe bază de voturi.
Cum apreciați activitatea Colegiului Medicilor din această perspectivă?
Eu nu urmăresc neapărat activitatea acestei instituții… Însă, dacă vă amintiți de cazul de acum doi ani, când nici un medic din România nu a vrut să chiureteze fata de la Iași, într-o perioadă avansată de sarcină, cred că veți fi de acord cu mine că medicii și Colegiul Medicilor au procedat corect. Fata a plecat în Anglia, unde există o comisie națională de bioetică și unde medicii au chiuretat-o. Colegiul Național al Medicilor din România condus de profesorul Astărăstoae, un creștin practicant, a luat o hotărâre corectă, în timp ce în altă țară, unde există o comisie de bioetică, s-a permis o crimă.
Nu asistăm cumva la un import masiv de ideologii din zona europeană, americană, în probleme de relație părinți-copii, în probleme de familie, de sexualitate?
Întotdeauna a fost așa, informația a circulat. Să nu credeți că înainte legile noastre n-au fost influențate de mediul internațional. Dimpotrivă. Mai ales în secolul al XIX-lea, politicienii au fost mai toți masoni. Pașoptiștii au fost toți masoni. Dacă n-ar fi fost masoni, nu s-ar fi reușit crearea statului național modern. Dar asta nu înseamnă că ne-au adus și o viață fericită. Din secolul al XVIII-lea, reformele lui Mavrocordat au fost influențate de filosofia Luminilor. Faptul că la sfârșitul secolului al XVIII-lea fostul ministru de externe al domnitorului Șuțu, Rigas Velestinlis, sub influența Cartei Drepturilor Omului a Revoluției Franceze, a elaborat o constituție creștină pentru Imperiul Otoman se datorează unei specificități a acestui spațiu. Dar a lua legile tale quale sau a importa moravuri, viziuni cu privire la viața omului de te miri unde, fără să te gândești la specificul în care trăiești este o mare eroare. Din păcate, nu numai la nivel de legi se petrece acest lucru, ci și la nivel de ideologie, la nivel de circulație a viziunii pe care fiecare ins în parte le are cu privire la vocația, la moralitatea sa. Informația, sub toate aspectele ei, circulă. Universul întreg trece prin om cu oceanul lui de informație. În trupul uman, universul capătă o anumită specificitate. Noi preluăm energie, dăm energie, consumăm energie. Din corpul omenesc, în fiecare zi, eliminăm cam o farfurie de supă de celule moarte – altele le iau locul. Acestea intră în circulația universală a cosmosului. Din momentul în care, în ființa omului, până și cosmosul capătă o anumită specificitate (conștiința de a fi), cred că și alte tipuri de informație (idei, credințe, moravuri etc.) pot fi ele însele valorizate nu numai în funcție de ceea ce aduc ele, ci și în funcție de ceea ce suntem noi. Atâta vreme cât personalitatea mea este modelată de raporturile specifice în care mă găsesc cu Dumnezeu, orice influență, de oriunde mi-ar veni și de orice ordin ar fi, va fi nu numai filtrată, ci și valorizată de ceea ce eu sunt în acest moment. Nu voi fi victima informației și a influențelor străine, ci factorul care le valorizează, le acceptă sau nu, în funcție de aspirațiile mele fundamentate pe experiența dată de relația tonică cu Dumnezeu. Mă voi teme de informațiile străine numai atunci când acestea vor fi mai puternice decât relația cu trecutul neamului și al Bisericii mele și mai ales cu Dumnezeu. Influențele străine mă vor altera, atunci când nu voi mai fi sensibil la experiențele bune, trăite deja. Informațiile, influențele vin și trec. Ele pot primi valențe noi în personalitatea mea atâta vreme cât conștiința vocației mele este mai puternică decât influențele străine. Un om care nu are conștiința a ceea ce este, a ceea ce vrea, a ceea ce se cuvine să facă va fi victima influențelor și a informațiilor uneori nefericite, și nu stăpânul lor. De aceea nu aș pune nefericitele experiențe de acum pe seama influențelor străine, ci pe insuficienta noastră pregătire pentru a le valoriza. Dacă românul are, așadar, o viziune despre viață marcată de vocația eternității și de activarea acestei eternități, văzută în Hristos Cel Înviat, Mântuitorul nostru, e foarte bine. Dar, în măsura în care el nu ține cont de valorile pe care le reprezintă, primind informații de peste tot și spunând că toate sunt bune, devine un simplu consumator de informație. Dacă nu se uită la perspectiva pe care această informație i-o dă sau ar putea să i-o dea, atunci este și victimă a informației, un produs al unor curente informative, care, în cele din urmă, îl pot distruge.
Drama politicianului european: nu este creștin practicant
Viziunea creștină, așa cum ați spus, asumată ca un reper pentru informații din domeniul științific, dă stabilitate. Viziunea creștină are tradiție, are continuitate. În ce fel vedeți dvs. că ea este preluată și folosită cu adevărat în politică? Apar, am observat, la nivel declarativ viziuni creștin-democrate. Există deja în Europa o tradiție. Ce se întâmplă la noi?
Cu Mântuitorul Hristos, asistăm la un moment foarte interesant în istoria universală: relația cu Dumnezeu este separată de structurile politice. Mântuitorul clarifică: ‘Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu’. Dar aceasta nu înseamnă că El creează un conflict între autoritatea politică și cea religioasă sau între viziunea politică și cea religioasă, ci arată că nu trebuie să confundăm lucrurile. Prin urmare, creștinismul nu-și propune să dea rețete politice lumii, dar se bucură că atunci când omul politic – care poate fi și un creștin practicant, și este de datoria lui să fie un creștin practicant – promovează în spațiul social idei, care vin din trăirile lui intime cu Hristos. Poți să te bați cu pumnul în piept că ești partid creștin-democrat și, de fapt, să nu ai nimic de-a face cu creștinismul. Dacă viața ta este una conformă cu valorile creștine, este imposibil să nu preiei aceste valori și să le transmiți mai departe în social, făcând din societate un spațiu în care oamenii sunt frați între ei. Dacă pleci de la principiul homo homini lupus est, că omul este pentru celălalt lup, faci legi ca să îmblânzești lupii. Atunci când știi că fiecare om este frate și aproapele tău în Hristos, comportamentul tău, fertilizat de trăirea în Hristos și în Biserică, va fi altul. Legile respective vor păstra marca trăirii creștine autentice, nu a vreunei ideologii, fie ea chiar inspirată din creștinism. Eu nu vreau să fac din creștinism o ideologie din care să se inspire anumite partide. Nu vedeți că, de fapt, creștin-democrația europeană se rușinează să-și mai spună creștin-democrație, se numește partid popular? Drama cea mare a politicianului creștin-european este că în foarte mare măsură el nu mai este creștin practicant. Prefer un politician care se definește altcumva, dar care este convins de valorile creștine și le promovează, decât un politician vopsit creștin. Nu-i interzice nimeni unui politician să vină la biserică, să se roage, să se spovedească, să se împărtășească. Dar, în momentul în care cineva devine politician, el nu vine în biserică decât în perioada electorală. La fel cum, în momentul în care cineva devine bogat, nu mai calcă prin biserică. Nu am văzut și nu văd politicieni care să frecventeze biserica în mod firesc, obișnuit. În Grecia, să știți că nu se întâmplă așa. Până și în America politicienii merg la biserică în mod curent și firesc. La noi vin numai de zile mari și în perioada electorală.
Cum vă explicați că în Spania, în Polonia sau în America iese puhoi de lume în stradă să protesteze față de avort, iar la noi nu prea există așa ceva?
Au o mai mare sensibilitate pentru dimensiunea duhovnicească a personalității. Din această cauză, puțini sunt românii care protestează la constatarea anomaliilor din societate. Polonezii, cum vedeți, sunt altfel.
Douăzeci de ani de slujire în Altar și la catedră
Pr. prof. Vasile Răducă s-a născut la 6 noiembrie 1954, în orașul Târgoviște. A urmat cursurile universitare și post-universitare la Institutul Teologic Ortodox din București. În perioada 1980-1984, a studiat la universitățile din Tesalonic (Grecia) și Fribourg (Elveția). A obținut titlul științific de Doctor în Teologie al Universității din Fribourg (1984) și al Facultății de Teologie Ortodoxă din București (1990). În anul 1990, a devenit asistent universitar la Catedra de omiletică din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București și, în același an, a fost hirotonit preot pentru Biserica Kretzulescu din București, unde slujește și astăzi. Din 2000, ocupă funcția de prodecan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, precum și pe cea de profesor la Catedra de teologie morală din cadrul aceleiași facultăți. Este secretarul Comisiei de bioetică din cadrul Patriarhiei Române.
