Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că ‘puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna. Chipul lui e în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor’. Din toamna acestui an, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea celui ce a fost considerat ‘Mesia ardelenilor’ – mitropolitul Andrei Șaguna. El a rămas în conștiința românilor de peste munți ca unul dintre cei care și-au închinat întreaga viață altarului și poporului. La cunoscutele calități și lucrări împlinite de marele ierarh s-au adăugat virtuțile creștinești și împlinirea vocației sale sacerdotale și misionar pastorale, dublate toate de o smerenie sfântă.
Despre mitropolitul Andrei Șaguna s-a scris mult. Mulți au accentuat latura sa religioasă, alții culturală sau pe cea politică. Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că ‘puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor’.
Marele mitropolit Andrei Șaguna a rămas în conștiința românilor ardeleni ca unul dintre cei care și-au închinat întreaga viață altarului și poporului. A trăit în vremuri tulburi, când Transilvania era sub stăpânirea împăratului de la Viena. A fost om al istoriei. Atât fila bisericească națională, cât și politică nu se pot scrie fără amintirea lui. ‘Istoria mitropolitului Andrei Șaguna este aproape istoria poporului român însuși’, afirma biograful său Nicolae Popea și ‘așa de strâns viața lui e legată de viața poporului român, așa de tare aceste două se conțesuseră într-una’.
A venit la Sibiu și a găsit o episcopie reînființată în anul 1761 și care și-a desfășurat în condiții grele activitatea, având de luptat cu asupririle ce veneau din partea Curții imperiale din Viena. Tocmai poate din acest motiv ‘se ceruse un spirit gigantic și o voință neînduplecată pentru ca să o regenereze. O adevărată providență a fost aceea care-l trimisese pe Andreiu baron de Șaguna’, sublinia George Barițiu.
Andrei Șaguna cel ‘începător a toate’
În pagini memorabile, vrednicul său urmaș în scaunul de mitropolit al Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului – Antonie Plămădeală – scria: ‘Momentul Șaguna în istoria Bisericii și în destinul Transilvaniei se înscrie ca un moment de răscruce pe o întindere de mai mult de un sfert de veac (1846-1873). Un sfert de veac mereu în dilatare pentru că Șaguna a inițiat și a trasat orientări noi pentru Biserica Ortodoxă a vremii lui, dar binefacerile lor se resimt peste veacuri. Valorile fac istorie și cariere fără limite. Ele antrenează în lucrarea lor mai multe generații și sunt ca pomii: înfloresc și reînfloresc, dau fructe într-un an și în anii următori într-un perpetuum care capătă caracter de act genezic, fiecare sfârșit dovedindu-se părelnic, căci se transformă într-un nou început. Activitatea lui Șaguna e una de temelie. Pe o astfel de temelie se pot reface ziduri, se pot rectitori instituții, în pas cu vremea și cu cerințele ei, fără a se lua totul de la început. Așa tradițiile nu împiedică dezvoltarea, iar dezvoltarea, care e în firea lumii, nu omoară tradițiile. Starea de continuitate și cea de înnoire sunt o mergere firească înainte mână în mână. În cazul nostru, chiar dacă societatea e într-o continuă evoluție, ea rămâne așezată pe permanențe care dau unitate unui neam și istoriei sale. Cineva a spus despre Șaguna că a fost ‘începătorul a toate’ și a fost așa. El a dat consistență și o nouă conștiință la tot ceea ce trebuia scos din rutină și trezit din somnul care uneori exprimă oboseli născute din suferințe și din prea multă așteptare. Șaguna a fost un dangăt de clopot uriaș care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină o pârloagă. Ani și ani, ca într-un coșmar secular, ajuns să numere optsprezece secole în care i s-au pândit limba și credința, elemente de identitate, Transilvania și transilvănenii au rezistat. Și când puterile păreau să se apropie de sfârșit a venit Șaguna’.
Providența nu se lasă supusă la vot!
Murind episcopul Vasile Moga, Șaguna a fost numit vicar general al eparhiei vacante. A venit în Transilvania, la Sibiu, ‘dintr-un spațiu de dincolo de hotarele care i-a adunat pe români pe un pământ care le-a fost hărăzit lor de Dumnezeu. Dar conștiințele românești nu sunt determinate numai de granițe. Iată, ele se pot naște oriunde există sămânță românească. Putea să fie un om mare, un om deosebit și în spațiul în care s-a născut, între alte națiuni. A și dovedit-o. Acolo a ajuns la înălțimi care l-au impus a fi vrednic de a fi trimis între cei de un neam cu el, în Transilvania. Dumnezeu l-a trimis. A fost un moment în care Dumnezeu și-a aruncat o privire anume asupra Transilvaniei’. Și nu a încetat să vegheze acest pământ! În urma demersurilor vicarului Șaguna, Curtea de la Viena a admis să se facă alegerea unui nou episcop. ‘Formalitățile urmau să se facă pe pământ.’ La data de 2 decembrie 1847 s-a întrunit sinodul electoral la Turda. ‘Atunci, deodată, afirma mitropolitul Antonie, s-au trezit stăpânii lumii, cum sunt numiți printr-o metaforă stăpânitorii lumești, sensibili adesea la momeli de codițe negre, și au început să-l refuze pe Șaguna.’ Ioan Moga obținuse 33 de voturi, Moise Fulea 31 de voturi și Andrei Șaguna 27 de voturi. ‘Din trei candidați el a ieșit din voința electoratului dirijat, al treilea. Dar ceea ce se hotărâse Sus nu mai putea fi modificat. Providența nu se lasă supusă la vot. Și a fost ales Șaguna. Era dreptul împăratului de a alege pe unul din trei, indiferent de numărul voturilor. În ‘constituția’ Providenței sunt prevăzute și situații în care Providența să fie factor de selecție și de decizie, chiar dacă acest lucru pare a fi de competența unui stăpânitor lumesc.’
Om providențial, înzestrat cu intuiție, inteligență și un nivel elevat de cultură, l-a rugat pe Dumnezeu în cuvântarea sa cu prilejul hirotonirii: ‘Tu Doamne știi, că spre scopul meu a alerga doresc: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deștept, și cu voie către tot ce e adevărat, plăcut și bun să-i trag! Tu Doamne apără-mă cu puternicul tău scut! Tu îndulcește-mi în ceasul morții fructurile amarelor mele osteneli. Amin’. Era și o declarație-program, ea dovedind că știa unde merge și ce avea de făcut.
După ce a fost hirotonit, chiar un unit ca Timotei Cipariu a scris: ‘Virtuțile acestui bărbat român… nici inamicii nu i le-ar putea nega’. Ca și cum ar fi fost o stea a speranței românilor, precum steaua magilor, acestea s-au recunoscut încă de la începutul activității lui.
‘Cea mai bine și canonic organizată Biserică Ortodoxă din întreaga lume’
Cel dintâi gând a lui Șaguna a fost reînființarea Mitropoliei române din Transilvania ce a fost desființată de regimul habsburgic în 1701. De multe ori mitropolitul spunea: ‘Să-mi credeți fraților! Că adeseori m-am rugat lui Dumnezeu pentru mântuirea bisericii noastre de sub apăsările cele nedrepte, și am suspinat după ajutorul cel de Sus, zicând cu proorocul: Doamne! Doamne, cel ce paști pre Israel, cela ce ai povățuit pre Iosif, și șezi pre Heruvimi, arată-te, și deșteaptă puterea ta, și vină, ca să ne mântuiești pre noi! Au doară hrăni-ne-vei pre noi și spre viitor cu pâine de lacrimi? Și ne vei adăpa cu lacrimi peste măsură?…’ Memoriile repetate și audiențele la Curtea imperială din Viena au înlesnit hotărârea autorităților de a reînființa la Sibiu, în 1864, mitropolia. Se anula astfel administrativ poziția defavorizată a Bisericii Ortodoxe Române comparativ cu bisericile celorlalte confesiuni, se elibera Biserica română de sub tutela Bisericii sârbe și putea să-și împlinească rostul pastoral și de misionarism cultural. Astfel, Șaguna a fost cel dintâi păstor al acestei mitropolii care își datorează independența, organizarea și îndrumarea spre strălucire strădaniilor nebiruite, energiei și înțelepciunii marelui arhiereu.
Daniil Popovici Barcianu, recunoscând activitatea marelui arhiereu, a rostit cu prilejul comemorării a 24 de ani de la trecerea lui în lumea veșnică: ‘Dacă Șaguna nimic altceva n-ar fi făcut decât să reînființeze Mitropolia istorică a românilor din Transilvania și Ungaria și ar fi de ajuns ca nemuritor să-i rămână numele printre noi’.
La 14 septembrie 1868, la propunerea și pe textul său, Congresul Național Bisericesc aprobă Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Prin acesta se puneau în vedere trei principii: autonomia bisericească, principiul constituțional și principiul participării mirenilor la administrarea chestiunilor școlare și fundaționale ale Bisericii în raportul numeric de 2/3 față de 1/3 din cler.
Însuși mitropolitul Andrei cu bucurie rostea rolul important pe care îl au laicii în buna funcționare a Bisericii și respectul pe care Mitropolia din Sibiu îl datorează acestora: ‘Mitropolia noastră poate să zică, în urma Statutului Organic, clerului și poporului său credincios: nu mai sunteți străini și nemernici, ci concetățeni cu sfinții și de aproape ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a profeților… Nu cunosc și nu știu nici o parte a Bisericii noastre Ecumenice, care, ca mitropolia noastră, în sensul Statutului său Organic, ar înălța pe clerul și poporul său credincios la acea demnitate individuală și socială ca să poată zice: Toți suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu, toți suntem zidirea lui și casa lui, și Duhul lui Dumnezeu locuiește întru noi; și de va strica cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica și Dumnezeu pe acela, căci casa lui Dumnezeu este sfântă, care sunteți voi…’ Prin aceasta, pr. conf. dr. Irimie Marga de la Facultatea de Teologie din Sibiu afirma că ‘Biserica Ortodoxă din Transilvania a devenit cea mai bine și canonic organizată Biserică Ortodoxă din întreaga lume, asigurând întreaga autonomie, libertate și respectarea sinodalității depline, datorită unei constituții bisericești prin care vechile canoane au fost reinterpretate conform cu spiritul vremurilor moderne’. Iar renumitul istoric Mircea Păcurariu în volumul Cărturari sibieni de altădată spunea despre Șaguna că este ‘cel mai de seamă legiuitor și organizator bisericesc din întreaga Ortodoxie’.
Nu a renunțat niciodată la ceea ce i se cuvenea lui însuși și poporului său
Șaguna a fost activ în toate domeniile, nu a cedat nicicând în fața piedicilor, oricât de mari ar fi fost, nu s-a resemnat în fața nici unei înfrângeri momentane. Lucian Blaga vorbea de un ‘activism șagunian’ pe care l-a explicat astfel: ‘Șaguna n-a trăit pentru a gândi, nici nu a gândit pentru a gândi; el obișnuia să gândească numai în vederea acțiunii… El avea geniul inițiativelor. Gata să se așeze în fruntea oricărei mișcări, de pe urma căreia spera un nou spor al sufletului, un adaos al vieții românești. N-a existat nici un domeniu al vieții politice care să-l fi respins: întemeia școli primare la sate, licee, seminarii; participa la examene, scria cărți didactice, câteodată și cărți de mari pretenții. A înființat o tipografie și o gazetă. Lua parte la senatul imperial din capitala împărăției și devenea adesea omul zilei prin discuțiile ce le avea acolo. Calm și neînfricat, el nu mergea față de nimenea așa de departe cu respectul ca să renunțe din timiditate la ceea ce i se cuvenea lui însuși și poporului său. După străduinți mereu repetate, după cereri mereu strigate, după lupte și peripeții de necrezut, după succese mereu zădărnicite, Șaguna a văzut în cele din urmă cu ochii trupești în fața sa triumful: poporul românesc din Ardeal a fost recunoscut ca națiune egal îndreptățită cel puțin teoretic în toate privințele’.
Trebuie să subliniem faptul că la doar câteva zile după hirotonia sa întru arhiereu, merge la Blaj și prezidează împreună cu episcopul greco-catolic Lemeny Adunarea de pe Câmpia Libertății. I se încredințează Petițiunea Națională ca să o înmâneze împăratului de la Viena, Francisc Iosif I. Prezintă apoi împăratului și Memoriul națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, un document politic de mare importanță, mai ales pentru că în el se afirmă ideea unității românilor din Imperiul Habsburgic. Șaguna se implică tot mai mult în destinul Transilvaniei și în afirmarea drepturilor românilor. De aceea Eminescu va observa că ‘Șaguna a fost om politic din creștet și până-n tălpi’. Iar mitropolitul Antonie completează că Șaguna a fost ‘om al Bisericii, dar și om cu deosebite calități politice – indispensabile într-o vreme în care, fără acestea, nu se putea face față abuzurilor Puterii – Șaguna a știut să citească în semnele timpului, în evenimente și împrejurări, și să tragă pentru poporul său foloasele până la limita posibilului. Cutezător al înnoirilor, a înființat instituții noi, românești, a imaginat forme de activități publice, adesea în spiritul vremii, dar și împotriva ei, din perspectiva pe care le anticipa cu deosebit spirit diplomatic. A știut să profite de slăbirea Imperiului, când a fost cazul, și să-i dea impresia că îl susține când era evident că nu se putea altfel’.
‘Da, Andrei, tu n-ai murit!’
Nicolae Popea spunea despre mitropolitul Andrei că mijloacele pe care le-a folosit întotdeauna au fost știința și moralitatea. ‘Armele lui erau: principiile morale, adevărul și dreptatea, canoanele, pre care, cum zice un stimat bărbat: el nici odată nu le sterșe din lecsiconul său! Cu acestea și pentru aceasta lupta el neîncetat și pretutindenea’.
‘Anul 1873 fu anul lacrimilor – scria ‘Aurora Craiovei’. Napoleon, Cuza și Andreiu Șaguna în jumătatea acestui an trecură în eternitate: trei uriași luptători pentru români și românism. La trecerea lor de pe această lume, lacrimile au curs dela Tisa până la marea Neagră… Curgeți dară lacrimi, curgeți de la Tisa până la marea Neagră, căci pedestalul catapetesmii bisericii române de preste Carpați și al columnei românismului, baron Andreiu Șaguna a trecut în eternitate’. Iar foaia ‘Gura Satului’ din Arad scria: ‘A murit mitropolitul Andreiu: cei rămași în viață vor îmbrăca doliu, îl vor înmormânta și vor cânta imnuri de mărire. Și a lui moarte e ocazie de sărbătoare jalnică. Sufletele mari au însă un semn, al lor propriu: a lor moarte este bogată în urmări. O! Mari sunt cei aleși: chiar și moartea lor este un câștig pentru poporul din care făceau parte! Numai în întuneric știm ce este lumina; numai când nu sunt mai mult, scriu ce am pierdut, știm ce am pierdut în oameni mari, ce am avut. Mitropolitul Andrei nu este mai mult: acum, acum și numai acum știm cine a fost mitropolitul Andrei, acum, când, lipsind omul, privim numai faptele lui, numai resultatul lucrării sale, numai ideile, ce ni s-au hărăzit de la dânsul. Iată semnul oamenilor mari: la moarte, cuprinsul sufletului lor devine o parte a bogăției sufletești a poporului întreg; la moarte plângem pe aceia, pe care i-am gonit în viață; după moarte ridicăm monument de piatră acelora, asupra cărora în viață am aruncat piatra’.
Se spune că însuși mitropolitul Andrei, cunoscând valoarea faptelor și apreciind că unii au trecut pe lângă el fără să-l cunoască la adevăratele dimensiuni, ar fi lăsat posterității dreptul și îndatorirea de a i-o aprecia, și a spus: ‘Întorcându-vă de la mormântul meu, veți cunoaște pe cine ați pierdut’. Și-a prevăzut posteritatea.
Și acum în Sibiu și în toată Transilvania se adună versurile lui Zaharia Boiu, muzica de Dimitrie Cunțan: ‘Românie mult cercată,/ Pune doliu înnoit;/ Că pierduși o stea din ceruri,/ Pe Andrei mitropolit!/ Da, Andrei întâi chematul,/ Da, Andrei adânc oftatul,/ Ce ca viața-și Și-a iubit,/ Ah, Andrei a adormit!/ Viața lui de fapte înalte,/ Ca diamante, șir de șir;/ Moartea lui în suferințe,/ Moarte sfântă de martir!/ Unde-s lacrimi, unde-s jale,/ Juste cum sunt ale tale!?/ Unde e al lor finit?/ Ah, Andrei a adormit!/ O! Părintele-ndurării,/ Cel ce totul cârmuiești,/ Care și-n cercări profunde,/ Totdeauna ne iubești,/ Pre Andrei îl odihnește,/ Unde viața înflorește!/ Nemurirea și-a gătit;/ Da, Andrei, tu n-ai murit!’ (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 30 Octombrie 2011)
