S-au împlinit 95 de ani, la 7 mai, de la nașterea arhidiaconului Ioan Ivan, istoric și profesor de valoare, care a trecut la cele veșnice anul trecut la 29 iunie. Vă invităm să citiți un interviu cu părintele Ioan, oferit revistei ‘Cuvânt și credință’ a Ligii Tinerilor Ortodocși Români, Filiala Târgu Neamț, în 1996, în casa sa de la Mănăstirea Neamț.
Trăind într-un spațiu desacralizat în mare parte, omul modern mai poate încerca să trăiască mistic?
O discuție asupra trăirii mistice poate să se extindă pe un spațiu foarte larg. Termenul ‘mistică’ a intrat în folosință creștină din secolul al III-lea, cu trei domenii de aplicare: liturgic, în sensul simbolic și ascuns al lui exegetic, aplicat la interpretarea Sfintei Scripturi pentru a găsi nu numai sensul gramatical-verbal, ci și pe cel alegoric, spiritual, teologic propriu-zis, înțelegându-se învățăturile mai înalte, mai adânci, care nu stau la îndemâna oricui.
A apărut și o disciplină – teologia mistică -, definită ca o știință a îndumnezeirii omului, ca o carte teoretică, aplicarea practică fiind rezervată asceticii, care este lucrarea eroică a voinței de purificare și iluminare sub acțiunea harului divin pentru a primi cununa dumnezeiască a sfințeniei.
Împroprierea numai a teoriei, a rămâne numai în spațiul rațional, fără a ajunge la practică în ceea ce privește mistica, rămâne fără roade. Mistica și asceza stau strâns unite.
Este necesar a uni verbele ‘a dori’, ‘a ști’ și ‘a avea’ în sensul de a dori numai pe Dumnezeu, a ști cât mai mult adevărul despre Dumnezeu și a avea numai pe Dumnezeu.
Trăirea în inconfundabilul spațiu divin este ceea ce se cere, dar nu se poate ajunge la cele tainice, cum se consideră astăzi, cu metode extrareligioase ca gimnastica yogină, sincretism religios, Bahaâi, formule esoterice, magie etc.
Teologia se învață în duhul Evangheliei. Indiferent de vârstă, de timp, de spațiul mistic, se poate împropria prin efortul propriu permanent cu ajutorul lui Dumnezeu de a nu dori, de a nu ști și de a nu avea decât pe Dumnezeu Cel Unul în Ființă (substanță sau ființă) și preaslăvit în trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Numai ispitind lucrurile, numai încercând să-și satisfacă propria curiozitate de a ști ceva despre mistică, așa cum s-ar dori a ști despre fenomenele fantastice, fără a ajunge la reproducerea în propria ființă a trăirii în și cu Hristos, nimeni nu poate fi decât un ‘mistic’ de paradă și un ‘ascet’ formal fariseic. Creștinii primelor secole trăiau în acea atmosferă desacralizată, dar se concentrau asupra propriei persoane, umplându-se cu Duhul care-i făcea vii.
În fața atâtor tentații cotidiene, care ar fi soluția pentru ca un tânăr să se păstreze curat sufletește și trupește?
Păstrarea curățeniei trupești și sufletești se realizează și prin cele spirituale, acestea din urmă prin întărirea voinței în lupta dârză împotriva pornirilor carnale, utilizând o terapeutică adecvată, în mare parte indicată de Mântuitorul: postul, rugăciunea, meditația, lectura Sfintei Scripturi, literatura pioasă, copierea unor extrase din cărțile Sfinților Părinți care duc la fixarea lor și a cunoștințelor pe care acestea le conțin, consultarea duhovnicului, alegerea prietenilor, lecturilor, vizionărilor, evitarea scenelor obscene, pornografice, care sunt atât de ispititoare, mărturisirea cât mai deasă și împărtășirea, atunci când duhovnicul dă dezlegare. Să nu uităm: ‘Prieteniile rele strică deprinderile bune’.
În contextul realităților actuale, cum ar trebui să fie adevăratul creștin?
Adevăratul creștin este un om de performanță în viața religioasă și morală, cu influență binefăcătoare asupra celor din jurul lui. Prin tot comportamentul său, adevăratul creștin exprimă un singur lucru, că este un hristofor ( purtător de Hristos ), hristofil (un iubitor de Hristos), hristodul (un slujitor al lui Hristos).
‘La strădania omului se adaugă harul lui Dumnezeu’
Sfânta Evanghelie din duminica de după Botezul Domnului spune: ‘Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și-n umbra morții, lumină le-a răsărit’ (Matei 4, 16/ Isaia 9, 1). Vă rugăm să explicați, în linii mari, problematica Luminii, Hristos, Cuvântul cel întrupat.
Textul de la Sf. Evanghelist Matei 4, 16 ‘poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare…’ se referă la locuitorii Galileei, unde își aveau parte și cei din tribul Zabulon și alte triburi care avuseră credința mozaică-monoteistă, din pricina ocupațiilor străine, caldeene, au devenit ignoranți cu privire la adevăratul Dumnezeu. Venirea Mântuitorului în aceste părți i-a făcut să vadă ‘lumina mare’, adică au văzut pe Însuși Dumnezeu în Persoana Mântuitorului nostru Iisus, care s-a întrupat și, astfel, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos le-a predicat vestea cea bună a mântuirii – Evanghelia – care i-a condus la cunoașterea adevărului. Au văzut răsărindu-le razele luminoase în viața lor, care până atunci erau în umbra morții, în neputința mântuirii. Imaginea profetului despre moarte este totdeauna provocatoare, amenințătoare.
‘Lumina Hristos’ este cea care a adus speranța într-o lume care zăcea în întunericul păcatului. ‘Lumina Hristos’ este viața. În persoana Mântuitorului, lumina este principiul care dă viață trupească și sufletească. La Tabor, Sfinții Apostoli au trăit momentul Luminii pe care o cunoșteau că se ascundea în chipul de om al Mântuitorului, strălucirea divinității Sale, care nu venea din exterior, ci din interiorul Său către exterior. Ceea ce au văzut ei era energia-putere (energiile-puteri) necreate, ei nu s-au făcut părtași de a vedea esența – substanța – ființa lui Dumnezeu, ci numai această putere necreată, care le-a fost împărtășită și pe care o capătă toți cei care trăiesc după Dumnezeu.
Dobândirea acestei posibilități de a fi mereu în ‘lumina’ lui Dumnezeu, arăta Sf. Grigore de Palama, se poate face prin rugăciunea continuă ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-mă’, cu parcurgerea a trei stadii: oral, mintal și în inimă. Cei care au ajuns să treacă de la un stadiu la altul până la cel din urmă s-au bucurat de lumina lăuntrică, iar aceasta a făcut din ei oameni ai smereniei, ai iubirii de aproapele, ființa lor ațintită către Mirele Hristos. Această trăire duhovnicească a înmiresmat viața mănăstirilor ortodoxe printre care se numără și cele din țara noastră.
Hristos fiind ‘Lumina lumii’, trebuie să alergăm să o primim. Ea se oferă nu numai monahilor și monahiilor, ci și creștinilor care se silesc a avea o viață interiorizată la un nivel duhovnicesc. Mântuitorul se dăruiește cu lumina sa tuturor celor care Îl iubesc precum ‘mirele iubește pe mireasa Sa’, ca să folosim imaginea din ‘Cântarea Cântărilor’.
Ceea ce iarăși subliniez: numai din dorința de a experimenta ‘rugăciunea inimii’ sau ‘rugăciunea lui Iisus’ sau ‘rugăciunea minții’, fără a ne folosi de ea pentru mântuirea noastră, efortul va fi zadarnic. La strădania omului sincer ajută harul lui Dumnezeu.
În încheiere, vă rugăm să dați un sfat duhovnicesc tineretului ortodox.
Tineretul creștin ortodox și-a manifestat opțiunea de mare noblețe, dar și de mare răspundere, în același timp, de a da mărturie și de a fi mărturisitori ai lui Iisus Hristos și ai Bisericii Sale celei adevărate – Biserica Ortodoxă. Iisus Hristos este singurul nume sub soare în care ne mântuim. Nici o greutate nu trebuie să împiedice lucrarea misionară.
Biserica este în veci aceeași, precum întemeietorul ei, Iisus Hristos, ‘ieri, astăzi și în veci Același este’.
O viață plină de slujire
Arhidiaconul Ioan Ivan a făcut studii la Seminarul ‘Sfântul Gheorghe’ din Roman (1928-1936), apoi la Facultatea de Teologie din București (1936-1941) și la Seminarul Pedagogic Universitar din București (1941-1942). A fost profesor la Seminarul Teologic din Roman între 1943 și 1948, la Școlile de cântăreți din Iași (1949-1950) și Suceava (1950-1952), apoi la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț (1952-1975), unde a fost și director în anii 1952-1961 și 1971-1975. Anul trecut, când a fost sărbătorit, a primit din partea PF Părinte Patriarh Daniel Crucea Patriarhală, clasa I ( Interviu realizat de pr. Ciprian Apetrei și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 mai 2010).
