O veche zicală spune că fiecare om este dator cu o moarte. Indiferent de poziția noastră socială, de succesele sau eșecurile înregistrate de-a lungul vieții, de numărul membrilor familiei sau al prietenilor, viața noastră pe acest pământ se va încheia la un moment dat, urmând ca existența noastră să continue fie în Împărăția cerurilor, fie în tenebrele iadului. Moartea Sfântului Constantin cel Mare a constituit o pecete a lucrării sale apostolice, o mărturie în plus a vieții sale curate, astfel încât putem spune că, după trecerea la cele veșnice, exemplul său a continuat să dăinuiască și să reprezinte un punct de reper pentru toți conducătorii Imperiului Roman care i-au urmat.
Vârsta înaintată a Sfântului Constantin cel Mare l-a determinat la un moment dat să efectueze o serie de acțiuni astfel încât Imperiul Roman și Biserica creștină să nu aibă de suferit după trecerea sa la cele veșnice. Una dintre aceste măsuri de bun augur a constat în împărțirea teritorială a imperiului între cei trei fii ai săi. Din nefericire, nu la mult timp după moartea sa, aceștia vor începe să se certe asupra drepturilor moștenite și vor ridica sabia unul împotriva celuilalt. Sfântul Constantin cel Mare nu poate fi însă considerat responsabil pentru ce s-a întâmplat după moartea sa, deoarece el s-a străduit să le asigure propriilor copii atât o educație aleasă, cât și, chiar mai important, o sădire corespunzătoare a virtuților creștine și sociale de care aceștia aveau nevoie pentru a conduce într-un mod optim imensul areal al statului roman. Iată ce ne relatează Eusebiu de Cezareea în această privință: „Odată ajuns stăpân de la un capăt la celălalt al pământului, Constantin a împărțit conducerea întregii împărății între cei trei fii ai săi, cum și-ar fi lăsat el părinteasca avere moștenitorilor săi celor mai iubiți (…). Însă adevărata moștenire bună și mântuitoare de suflet pe care le-a lăsat-o el a fost sămânța fricii de Dumnezeu: el însuși îi adusese pe calea cunoașterii dumnezeieștilor învățături, dându-i apoi în seama unor dascăli încercați în credință. Și pentru disciplinele de rând le-a tocmit în chip de dascăli oameni ajunși la măsura deplină a învățăturii. Unii le făceau cunoscută arta războiului; alții îi familiarizau cu știința conducerii unui stat; alții, în fine, îi învățau aplicarea legilor” (Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, București, 1991, p. 179). După cum putem observa din acest fragment important, Sfântul Constantin cel Mare nu s-a orientat exclusiv către educarea socială și politică a propriilor fii, ci a dorit ca aceștia să aibă parte și de o cultură creștină veritabilă, asigurând astfel continuitatea religiei creștine la conducerea Imperiului Roman. De asemenea, el nu s-a mulțumit doar cu sădirea virtuților creștine în sufletele fiilor săi, ci s-a dedicat și instruirii militare și politice corespunzătoare, dorind astfel ca aceștia să dobândească o pricepere mult mai amplă decât oamenii pe care trebuia să îi coordoneze în calitate de conducători. Cu toate acestea, accentul principal a fost pus asupra dobândirii unei credințe creștine puternice: „Mai târziu el le-a dat în sfârșit putere să se ostenească și singuri spre binele statului, îndemnându-i totuși să aibă grijă mare de Biserica lui Dumnezeu și cerându-le să se poarte înainte de toate ca niște creștini” (ibid., p. 180), după cum informează Ziarul Lumina.
