Întâlnirile mântuitoare care îți arată și te așază pe calea întăririi în bine, făcându-te să revii din întuneric la lumină, nu pot fi planificate; ele te iau prin surprindere, te învăluie cu mireasma lor; trebuie doar să te oprești din fuga ta spre îndeplinirea propriilor planuri care nu mai țin seama de nimic din jurul tău. Așa s-a întâmplat celor care au fost pelerini de o zi pe plaiuri argeșene. Aproape pe nesimțite ajunși într-un loc minunat, într-o binecuvântată mănăstire de maici, Văleni, aproape de poalele Negoiului, sufletul ni s-a umplut de lumină din lumina celor care viețuiesc acolo.
Îmi doream să merg la mănăstire; am cercetat nordul Moldovei, ca toată lumea – este frumos, dar mi s-a părut că sunt prea mulți pelerini acolo, că este foarte greu celor care trăiesc în acele locuri să își păstreze liniștea rugăciunii. Cred că, de fapt, fiecare are un loc al lui, pe care i-l rânduiește Dumnezeu și, mai devreme sau mai târziu, i-l descoperă. Am cunoscut în catedrala din Iași o maică venită de aici, de la Văleni, care mi-a spus despre această mănăstire și m-a făcut să îmi doresc să vin aici. Când am ajuns, am fost impresionată de frumusețea și de liniștea găsite: era vară, și vara aici, la noi, cântă greierii atât de frumos și de tare, încât ai impresia că îți țiuie urechile de liniște; mi-am spus că aici trebuie să rămân… și aici am rămas până astăzi’. Cu aceste cuvinte ne-a întâmpinat ghida Mănăstirii Văleni din județul Argeș, maica Cristofora, o moldoveancă venită în Argeș din părțile Iașiului.
Privind chipul monahiilor de aici am simțit că Hristos trăiește cu adevărat în sufletele curate și dorește să împărtășească tuturor din bucuria Lui. Bunătate și blândețe iradiază din înfățișarea tuturor maicilor, atât cele tinere, cât și a celor mai în vârstă.
Maica Domnului – ocrotitoarea monahiilor de la poalele Negoiului
De la ghida mănăstirii am aflat că am ajuns într-o vatră monahală datând de la începutul secolului al XVII-lea, că până pe la 1800 a fost mănăstire de călugări, apoi de maici, precum și alte multe învățături de suflet folositoare. Însă cel mai important lucru pe care l-am aflat aici este că Dumnezeu este Cel care ne cheamă către Sine să mergem pe calea slujirii Sale atât în această viață, cât și în cealaltă, El este Cel care ne cheamă la lumina vieții și la Lumina-Hristos, pe Care o întâmpinăm în zilele slăvitei Sale Învieri. Maicile de aici sunt exemple vii de răspuns la chemarea Luminii, la chemarea angajării într-o viață de rugăciune și dăruire lui Dumnezeu.
Trecutul Mănăstirii Văleni este învăluit într-o aură de legendă, documentele istorice lipsind. Se spune că atunci când a fost transformată în mănăstire de maici, la Văleni au fost mutate și monahii din alte mănăstiri, ca aici să se formeze un fel de lavră și, pentru o bună organizare a procesului de mutare, s-a hotărât ca obștile de maici să vină pe rând la Văleni, așa încât Schitul Prosia, din apropierea mănăstirii, era unul dintre ultimele care trebuia să sosească aici. Acest schit era așezat într-o vale adâncă, având forma unei căldări. Cu câtva timp înainte de a pleca de acolo, maicile au simțit că urmează să se întâmple ceva neobișnuit, astfel încât au ieșit din schit, s-au urcat pe creste și imediat după aceea au început niște mișcări tectonice, totul fiind înghițit de pământ, atât biserica schitului, cât și cele câteva chilii și gospodăria; maicile au simțit, așadar, o tainică chemare, aceea care le îndemna să își salveze viața, și aceea care le-a îndreptat pașii către noua lavră. Din vechiul lor schit a mai rămas doar o icoană a Maicii Domnului, care se numește Prosia, cu care maicile au venit atunci la Văleni. Aici, această icoană a devenit ocrotitoarea noii obști, după cum s-a putut constata și în anul 1940, când a avut loc un cutremur devastator, care a făcut ca partea din față a bisericii mănăstirii să se prăbușească, rămânând în picioare numai partea de la intrare, pronaosul, acolo unde se afla icoana Maicii Domnului-Prosia. Maicile au considerat că aceasta este o minune a Maicii Domnului, pentru că în condiții normale ar fi trebuit să se năruie întreg edificiul, care nu fusese prevăzut cu stâlpi de susținere și avea o turlă cu deschidere mare ce slăbea foarte mult rezistența clădirii. Era un semn al Maicii Domnului, care arăta astfel că ea s-a milostivit și a salvat cât s-a putut din lăcașul de închinare.
De atunci, icoana de la Prosia a început să fie socotită făcătoare de minuni. ‘Toate icoanele sunt făcătoare de minuni, ne mărturisește maica Cristofora, însă unele dintre ele poartă acest nume pentru că, prin ele, s-a făcut ceva, un fapt minunat și de necontestat, care s-a răsfrânt asupra mai multor persoane sau ceva care nu a fost neapărat legat de o persoană anume. Icoana a făcut foarte multe minuni, minuni pe care le știm, care însă nu au fost niciodată consemnate în scris; poate că vreodată se vor scrie, poate că este sau poate că nu este important acest lucru; acum avem cărți foarte multe la îndemână – măcar să facem noi ce scrie în cărți! Noi îi spunem ‘Maica Domnului-Luminătoarea’, pentru că oricine are ceva de spus în fața ei primește grabnic ajutor; și chiar dacă ceea ce ai cerut nu ți se împlinește, mai devreme sau mai târziu ți se arată motivul pentru care nu trebuia să ți se îndeplinească sau nu îți era de folos acea dorință. Deci, niciodată nu ești lăsat în întuneric: ori îți împlinește dorința sau cererea, arătându-ți că te-a auzit, ori îți arată, într-un fel sau altul, într-un timp mai lung sau mai scurt – trebuie doar să ai răbdare și perseverență – de ce nu îți era de folos ceea ce îți doreai tu’. Icoana se află actualmente în biserica mare a mănăstirii, fiind de curând restaurată.
Răbdarea și stăruința în rugăciune ni-l fac aproape pe Hristos
Am întrebat-o pe maica stareță Eleodora Papuc dacă s-a gândit vreodată că va ajunge conducătoarea obștii de la Văleni, că va fi chemată la această slujire. Ne-a răspuns că nu s-a gândit niciodată la un astfel de lucru, pentru că era foarte tânără atunci când a primit această îndatorire, în toamna anului 1995, imediat după ce terminase Facultatea de Teologie. Originară din comuna Zăpodeni, județul Vaslui, a venit aici la 1 octombrie 1989, atunci când creștinii sărbătoresc Acoperământul Maicii Domnului. ‘Orice slujire și îndatorire sunt mântuitoare, iar starețul de mănăstire se mântuiește prin multă răbdare, multă stăruință, ne-a spus maica Eleodora. Starețul se mântuiește prin răbdare față de toată lumea: față de obște, față de cei care vin să se închine în mănăstire, față de orice credincios. De asemenea, deși sunt multe treburi administrative, gospodărești, este foarte important, este o obligație chiar ca starețul să nu își neglijeze pravila de chilie’. Pentru pravila sa de rugăciune, monahul, chiar dacă este stareț, trebuie să își facă mereu timp, deși uneori este nevoit să suplinească el însuși ascultările unora dintre cei pe care îi îndrumă. Dintre maicile în vârstă, care au trecut sau se pregătesc să treacă pragul de 90 de ani, am stat de vorbă cu monahia Filofteia Preda. A răsărit dintr-o casă lungă cu cerdac, mesager al altor vremuri, așa cum sunt toți monahii, în al căror cuvânt și în al căror chip se împletesc atât de armonios timpul trecut, tradiția, cu viitorul unei alte lumi, cea a existenței fericite, simțite acum doar ca nădejde atât de sigură în ochii lor. De siguranța maicii ne-am molipsit și noi; și aceasta nu venea din cuvinte meșteșugite, savante, ci din învățături simple, curate și mântuitoare, într-un grai limpede românesc, cu inflexiuni de cer senin și pădure seculară, în care ne vorbea nu un suflet îmbătrânit și obosit, ci unul tânăr și vesel, așa cum trebuie să fie orice suflet creștin, de monah sau mirean. Am înțeles atunci cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care le spunea corintenilor: ‘Chiar dacă omul nostru cel dinafară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi’ (II Cor. 4, 16).
‘Trebuie să fim în biserică de la ‘Amin’ până la ‘Amin’!’
Am rugat-o pe maică să ne spună pe ce trebuie să pună accent monahul pentru a se mântui. Cel mai important lucru este rugăciunea și a merge permanent, când se trage clopotul, la biserică: ‘Călugărul trebuie să fie în biserică de la ‘Amin’ până la ‘Amin’. Un alt lucru esențial este ascultarea: ce i se poruncește să asculte, să fie binevoitor la toate lucrurile și să își dea silința, să muncească după putere. Ascultarea duce la mântuire, de aceea trebuie să asculți de stareț, de cei care sunt mai mari decât tine. De altfel, ascultarea este pragul cel mai greu de trecut pentru un începător: una știi în lume, și alta faci în mănăstire, dar dacă pleci cu toată inima de acasă, toate vor trece cu ușurință. Călugărul trebuie să își facă pravila, canonul său, să se roage mult, să citească Psaltirea, acatiste, să facă metanii; el nu trebuie să uite pentru ce a venit la mănăstire: a venit la mănăstire pentru a se mântui’.
De Paști am simțit chemarea lui Dumnezeu pentru mine
Ascultând-o vorbind, în minte ni s-a înfiripat întrebarea: Oare cum a fost chemarea lui Dumnezeu către maica Filofteia? A fost, cu siguranță, o chemare a Luminii, de vreme ce ea s-a petrecut chiar de Sfintele Paști, acum câteva zeci de ani în urmă. Dar să o lăsăm chiar pe maică să ne povestească cum s-a petrecut intrarea sa în mănăstire: ‘Aveam 18 ani și îmi cam venise vremea măritișului, de aceea mama a început să mă pregătească, făcându-mi pentru Paștile următor trei costume noi de haine, pentru a putea ieși în lume cu ele. Tata, care era cizmar, s-a dus la București și mi-a luat de acolo tocuri pentru pantofi. Mi-a făcut niște pantofi foarte frumoși și mi-a luat și un lanț de aur și salbă cu monede de argint, ca să mi-o pun la gât în ziua de Paști, cu pantofii și cu cel mai frumos dintre costumele cele noi. În ziua de Paști, m-am îmbrăcat cu hainele cele pregătite mai dinainte și m-am dus, noaptea, pentru a lua lumină și, cum aveam obiceiul de a cânta la slujbă, am intrat în biserică, uitând că eu sunt gătită ca de horă. M-am dus și m-am închinat, apoi am mers la strană și am cântat; fetele din jurul meu căutau să mă întrebe ce fel de podoabe am pe mine, de unde le am, iar eu le-am zis: Tăceți din gură, că suntem în biserică!’. Atunci, odată cu primirea luminii Învierii a avut loc o schimbare și cu aceea ce avea să devină maica Filofteia: a înțeles că toate podoabele sunt deșertăciune și că dragostea ei față de Biserică și față de Dumnezeu este foarte mare, necesitând poate un alt drum decât cel al căsătoriei, deși până atunci nu văzuse niciodată cum arată o călugăriță. ‘După ce au trecut sărbătorile, mama, continuă maica, m-a trimis la Argeș să îmi iau cele necesare pentru căsătorie. Pe drum, m-am întâlnit cu o maică, pe care am întrebat-o ce este, unde locuiește și cu ce se ocupă; era o maică venită chiar de la Văleni, foarte aproape de satul meu. Mi-a zis că acolo, la mănăstire, maicile se roagă, lucrează și duc o viață curată; am întrebat-o dacă se cântă frumos la biserică. Asta ne este meseria, mi-a răspuns ea. Atunci mi-am dat seama că asta îmi doresc și eu cu adevărat. Însă nu am plecat chiar atunci; mama a mai încercat să mă convingă să nu plec; chiar m-a obligat să merg la horă, deși eu îi spusesem că mă împărtășisem și că părintele nu ne mai dădea să sărutăm Evanghelia la slujbă dacă noi, cei abia împărtășiți, aveam să jucăm la horă. Nu am ieșit de sub porunca mamei, m-am dus la horă, dar nu am jucat… În cele din urmă, am luat calea mănăstirii, la Sărăcinești. Mama mă trimisese cu un frate la târg, la Vâlcea; acolo iarăși m-am întâlnit cu o maică, pe care am întrebat-o de unde este și mi-a zis că e de la Sărăcinești, apoi am întrebat-o dacă știe cumva dacă maica stareță mai primește fete în mănăstire, la care maica întâlnită mi-a spus: Dar cu zorzoanele de la gâtul tău ce vei face? Numai să mă primească pe mine maica stareță, că scap de ele numaidecât, i-am zis și ea m-a îndrumat către mănăstire: mare mi-a fost mirarea când am aflat că acea maică era chiar stareța mănăstirii…’
În preajma marii sărbători a Învierii, maica ne-a spus că putem și noi învia sufletește, și asta numai prin rugăciune, care te scoate din moartea întristării și a durerii: ‘Când te rogi, ești vesel, simți ceva aproape de sufletul tău; eu am fost și în lume, chiar dacă foarte puțin, și am fost și pe la petreceri, dar nu m-am simțit așa de veselă la petreceri ca aici, la mănăstire, când cântam la strană și mă rugam. Învierea este ceva care trebuie să se petreacă cu fiecare din noi zi de zi. Pentru că în fiecare zi murim și înviem pentru Hristos. Un Paște este viața oricărui creștin autentic. Murim pentru viața cea veche, păcătoasă și înviem omului celui nou, plin de credință și de virtuți. Iar viața cea nouă este însoțită de bucurie’. Iar o astfel de veselie, cu care Dumnezeu îi dăruiește pe toți cei care se păstrează curați la inimă, o astfel de bucurie am simțit și la cea care ne-a vorbit despre mănăstire, monahia Filofteia. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 24 aprilie 2011)
