Ungerea din Betania (Mt. XXVI, 6-13; Mc. XIV, 3-9; In. XII, 1-8). Evanghelistul întrerupe pentru moment, descrierea complotului, ca să intercaleze o scenă petrecută în Betania, cu câteva zile mai înainte, și anume: ungerea cu mir, de către Maria, sora lui Lazăr. Evanghelistul Matei care nu prezintă totdeauna evenimentele în ordine cronologică, ci uneori le sistematizează, prezintă acum un episod, pentru însemnătatea lui simbolică, înainte de moartea și îngroparea Domnului.
Deci venind în Betania, „cu șase zile înainte de Paști” (In. XII, 1), Domnul va fi găzduit în casa lui Lazăr. În seara zilei următoare, în ajunul intrării solemne în Ierusalim, ia parte la o masă dată în cinstea lui de către Simon Leprosul, un om bolnav de lepră, pe care îl vindecase Domnul. Era de față Lazăr, cel înviat din morți, care „ședea la masă” (In. XII,· 1) și surorile lui, Marta și Maria, care vor fi ajutat gazda la servirea mesei. La un moment dat, Maria se apropie de Iisus și în semn de venerație, aducând un vas de alabastru plin cu mir de nard, îl toarnă pe capul lui Iisus (In. XII, 3).
Mirul de nard era un parfum foarte scump, care se prepara din rădăcinile și tulpina unei plante ce creștea prin părțile Indiei, în regiunea munților Himalaia. Cum această plantă creștea în țări foarte îndepărtate de Palestina, de unde se aducea cu caravanele, prețul mirului era deosebit de scump. Un centru renumit pentru fabricarea mirului de nard era și Tarsul Ciliciei. Pentru a se putea păstra multă vreme, nealterat, el se punea în vase speciale de alabastru. Alabastrul este o piatră deosebit de frumoasă, care se găsea din abundență în Asia Mică, în apropierea Damascului, în India, lângă Theba în Egipt. Forma cea mai obișnuită a vaselor de alabastru în care aveau să se păstreze mirurile, era cea a unui con sau corn, cu gâtul foarte strâmt, pentru a se evita evaporarea sau risipa. După ce se umplea cu mir până sus, gâtul îngust se închidea ermetic și se sigila. Conținutul acestor vase putea fi golit dintr-odată numai spărgându-se.
Gestul Mariei exprima, deci, spontaneitatea unei neasemuite generozități față de Mântuitorul, care-i făcuse atâta bine, înviindu-i fratele și „vestindu-i cuvintele vieții veșnice” (Lc. X, 39-42). În primul moment, toți cei prezenți vor fi aprobat, în tăcere, fapta Măriei „fiindcă știau că izvorâse dintr-un sentiment de înalță admirație pentru Domnul Iisus Hristos. Numai Iuda găsește cuvinte de reprobare: „pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?”. (In. XII,4).
Obiecțiunea lui Iuda a făcut o impresie penibilă și a indispus pe cei prezenți. Era nu numai jignitoare pentru Domnul Iisus, dar și nepotrivită, întrucât mirul aparținea Mariei și nu era dreptul lui de a stabili ce utilizare să-i dea. Totodată, „nu îi era lui grija de săraci, ci el purta punga și lua din ce se spunea în ea” notează Apostolul Ioan, cel care îi cunoștea foarte bine caracterul (In XII, 6).
Domnul, însă, ia apărarea femeii și spune: „pentru ce faceți supărare femeii? Că lucru bun a făcut ea pentru Mine. Pe săraci pururea îi aveți cu voi…, ea însă a turnat mirul acesta pe trupul Meu, pentru înmormântarea Mea?” Cuvintele Mântuitorului arată, mai întâi, că atâta vreme cât va exista omenirea, vor fi săraci și, deci, vor avea posibilitatea de a-i milui. Însă gestul femeii avea o semnificație adâncă; îl pregătea pentru înmormântare (II Cronici XVI, 14; Is. LIII, 9). Cu această faptă, Maria și-a legat, pentru totdeauna, numele de moartea răscumpărătoare a Domnului; De aceea, „oriunde se va vesti evanghelia, în toată lumea, se va spune și ceea cea făcut ea”, zice Mântuitorul (Mt. XXVI,13).
Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.
