Dat fiind că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, tot ceea ce este afirmat cu privire la El trebuie să fie deopotrivă afirmat și cu privire la om. Păstrând proporțiile, desigur. Viața oamenilor presupune schimb, solidaritate, identitate. Libertatea, capacitatea de a ne modela prin proprie inițiativă fie spre bine, fie spre rău, este înscrisă în firea noastră. E șansa noastră de a ne împărtăși de Dumnezeu, care nu este gelos, cum erau zeii din Olimp, în a ne oferi îndumnezeirea. Sau, dimpotrivă, ne putem mutila sufletește. De reținut e faptul că alegerea noastră ne va marca pentru eternitate.
Potrivit viziunii ortodoxe, chipul lui Dumnezeu din om este un lucru care nu poate fi anulat. El poate fi acoperit de păcat, desfigurat și murdărit, dar nu poate fi distrus, este un dar care nu mai poate fi luat înapoi. Chipul lui Dumnezeu se reflectă și în libertatea cu care a fost înzestrat omul. Libertatea exterioară de a călători, de a trăi unde vrem, de a publica cărți, de a ne întâlni cu alte persoane poate fi diminuată sau chiar suprimată. Dar libertatea interioară rămâne întotdeauna intactă, oricât de mari ar fi presiunile exterioare.
Și ea poate fi zdruncinată de persecuții, dar nu poate fi aneantizată. E ceea ce Soljenițîn a subliniat pe drept cuvânt în opera ‘Primul cerc’. Prizonierul Bobinin, chemat înaintea lui Abakumov, atotputernicul ministru al securității statului din vremea lui Stalin, îi spune cu un aer sfidător: ‘Tu ai nevoie de mine, nu eu de tine’. Abakumov este mirat: el poate tortura orice prizonier, îi poate suprima viața, iar Bobinin nu are nici un mijloc de a riposta. Ei bine, nu, răspunde Bobinin; șeful poliției secrete nu îi poate înspăimânta decât pe cei care au ‘mult de pierdut’.
Bobinin a pierdut tot, totul cu excepția libertății sale interioare, și pe aceea nici un minister al securității statului nu poate să i-o confiște.
În Vechiul Testament, un exemplu elocvent de libertate este cel al patriarhului Avraam. Printr-o alegere personală și-a abandonat pământul natal, rudele sale și casa părintelui său; fără cea mai mică idee despre locul unde va merge, el se îndreaptă spre necunoscut (Fac. 12, 1-4). ‘Și a crezut Avraam pe Domnul și i s-a socotit aceasta ca dreptate’ (Fac. 15, 6). Actul său de credință este de asemenea un act de libertate, o afirmare a chipului divin și, astfel, a faptului de a fi o persoană autentică.
Avraam nu este sclavul mediului în care trăiește, ci este stăpân pe sine. Dar, la o măsură mult mai impresionantă, putem vorbi despre Maica Domnului, care în Noul Testament este un exemplu de libertate adevărată, de persoană autentică, după chipul lui Dumnezeu, când, în momentul Bunei Vestiri, ea alege în mod liber primirea, acceptarea mesajului Arhanghelului Gavriil. Cum a scris unul dintre sfinții celui de-al doilea mileniu, Nicolae Cabasila: ‘Întruparea Cuvântului n-a fost doar opera Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt… ci, de asemenea, a fost și lucrarea liberei voințe și a credinței Fecioarei…
Doar după ce i s-a spus cum va fi aceasta și după ce a fost încurajată, Dumnezeu a făcut din ea maica Sa și a primit de la ea trupul pe care ea a vrut să I-l ofere în mod liber. Precum El a fost zămislit prin propria Sa liberă alegere, la fel și ea a devenit Maica lui Hristos conform voinței sale liber consimțite’.
Nu este o coincidență că Întruparea lui Hristos care reînnoiește chipul lui Dumnezeu din om este posibilă tocmai prin act de voință deliberată, prin reafirmarea libertății umane. Scopul venirii lui Hristos fiind ridicarea chipului căzut, Mântuitorul vine în același timp pentru a ne face liberi (In. 8, 36).
Dumnezeu nu face niciodată lucruri identice
După cum chipul lui Dumnezeu se referă la libertate, libertate exercitată în legătură cu harul lui Dumnezeu, ea implică inepuizabile posibilități de manifestare.
Fiecare dintre noi fiind liber, exprimă chipul lui Dumnezeu în el într-o manieră care îi este proprie, inimitabilă. În fiecare din noi se ascunde o comoară neprețuită care nu aparține altcuiva decât nouă. Fiecare trebuie să-și amintească că este unic; nici o ființă identică lui sau ei n-a trăit vreodată înainte ca ea să se nască, căci dacă s-ar fi născut cineva mai înainte identici cu noi, nu ar mai fi fost nevoie să existăm. Dumnezeu nu face niciodată de două ori același lucru, și aceasta pentru că toate nu se fac decât o singură dată, încât fiecare ființă umană aparține eternității. De la fiecare dintre noi Dumnezeu așteaptă ceva nou și diferit, ceva ce nu a așteptat de la nici o altă persoană din câte au fost create și nici nu va mai aștepta de la altcineva.
Fiecare are vocația de a aduce ceva la desăvârșire în această lume, de a face acel lucru desăvârșit în maniera proprie lui; cosmosul are nevoie de fiecare ființă umană în specificitatea sa. Hristos nu mă va întreba niciodată de ce nu ai fost Moise sau Serafim de Sarov. El mă va întreba: ‘Pentru ce nu ai fost tu Kallistos?’
Acest sens al unicității chipului divin în fiecare persoană este minunat transpus într-un text din Rusia kieveană, ‘Învățătură pentru prințul Vladimir Monomahul’:
‘Cine nu va cânta și slăvi puterea Ta, minunile Tale și frumusețile acestei lumi? Cât de armonios este alcătuit cerul! Cum au fost create soarele și luna și stelele, întunericul și lumina, pământul și apele, o Doamne!… Și noi contemplăm această minune: omul pe care Tu l-ai zidit din țărână; și cât de felurite sunt chipurile oamenilor. Dacă noi am putea să adunăm lumea întreagă la un loc, nu am găsi două fețe asemenea, ci fiecare are prin înțelepciunea lui Dumnezeu propriul chip.’
Fiecare față (prosopon) sau persoană umană este distinctă și diferită. Prin faptul că fiecare dintre noi este unic și irepetabil, el sau ea sunt infinit de prețios. Ființele umane nu sunt unități interșanjabile, stereotipi care să poată fi programați automat pe calculator.
Persoana umană nu poate fi măsurată cantitativ. Fiecare, unic fiind, are o valoare absolută și trebuie considerat ca un scop în sine, și nu ca un mijloc care să-ți permită să atingi un alt scop; trebuie văzut ca subiect, și nu ca un obiect.
Homo viator
Filiație divină, libertate, unicitate, valoare infinită, toate acestea sunt incluse în faptul că suntem după chipul lui Dumnezeu. Acesta semnifică încă un lucru în plus, mișcarea, creșterea, progresul dinamic, ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea epektasis.
În versiunea ebraică originală a cărții Genezei, cei doi termeni, chip și asemănare, erau probabili sinonimi. Dar Părinții greci au văzut îndeobște o diferență de sens aici. ‘Orice ființă cuvântătoare este după chipul lui Dumnezeu’, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ‘dar numai cei buni și drepți ajung la asemănarea cu El.’
Chipul, în această interpretare, face referire la darurile originare, voință liberă, conștiință, rațiune, care sunt oferite tuturor ființelor umane și pe care nu le pierde nimeni niciodată total. Asemănarea, din contră, exprimă ținta finală care trebuie atinsă prin folosirea corectă a libertății, a rațiunii…
Chipul reprezintă punctul de plecare, asemănarea, punctul de sosire, terminus. Cei păcătoși, pentru că nu încetează să fie ființe umane, continuă să poarte în ei pecetea chipului lui Dumnezeu, dar numai sfinții exprimă asemănarea cu El pentru că aceasta implică plenitudinea vieții în Dumnezeu, îndumnezeirea.
Orice persoană este astfel un pelerin care urmează drumul de la chip la asemănare. Faptul de a fi om semnifică ideea de a fi călător, de a fi pelerin.
Persoana este esențialmente dinamică. ‘Uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă…’ (Filip. 3, 14), spune Sfântul Apostol Pavel, și așa ‘ne prefacem în același chip, din slavă în slavă (2 Cor. 3, 18).’
Fiecare frontieră implică un dincolo de ea, orice limită presupune transcenderea ei, fiecare sfârșit este un nou început. Să fii în mod real uman înseamnă să nu fii niciodată satisfăcut de tine, ci întotdeauna să speri la mai mult, înseamnă să fii permanent însetat, să fii însetat de infinit.
(Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu din ‘La Trinité, coeur de notre vie’, Mgr. Kallistos Ware, în Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité, tome 36, 1984)
(Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 27 mai 2012)
