Înainte de începutul lunii decembrie al fiecărui an, românul are datoria să-și amintească de evenimentul Unirii Bucovinei cu patria-mamă, de la 28 noiembrie 1918, dar și de cei care au luptat pentru acest ideal. A fost o reparație care de prea multă vreme se revendica, deoarece printr-o simplă tranzacție făcută pe seama Moldovei, la 1775, Imperiul Otoman, aflat în curs de dezagregare, acceptase ruperea ținutului în care se afla mormântul marelui Ștefan Voievod, pentru a-l vinde unei Austrii aflate în plină expansiune. Mai trebuie amintit faptul că marele act, anume ‘unirea necondiționată a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României’, s-a înfăptuit prin voința delegaților întruniți în Sala Sinodală – Sala de Marmură a Palatului mitropolitan din Cernăuți, acolo unde era centrul spiritual al românilor bucovineni. Printre cei care au inițiat convocarea acestui congres s-au numărat marii oameni români Sextil Pușcariu și Iancu Flondor. Apoi, actul unirii a fost dus de însuși mitropolitul român Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor și Dionisie Bejan la Iași, acolo unde încă se mai afla regele Ferdinand I. La 18 decembrie, același an, suveranul român a promulgat actul unirii Bucovinei cu Regatul Român. Astfel, după revenirea Basarabiei la patria-mamă, a fost rândul Bucovinei care săvârșea gestul firesc al alipirii de trupul țării. Așadar, se cuvine să ne amintim de actul unirii de la 28 noiembrie 1918, mai ales că astăzi Palatul mitropolitan are o altă destinație, iar urmele românești au fost șterse de cei care, pe nedrept, sunt stăpâni ai Bucovinei românești.
(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 29 noiembrie 2011)
