Pentru orice român care ajunge în Biserica „Sfântul Arhanghel Gavriil” din Nazaret bucuria este întregită de faptul că frescele care împodobesc pereții sfântului lăcaș au fost pictate de cei trei frați români Mihai, Gavril și Nicolae Moroșanu, informează „Ziarul Lumina”.
Când ajungi în orașul copilăriei Domnului Iisus rămâi ancorat undeva între prezent și ancestral, iar harul ce se cerne, ca pretutindeni în Țara Sfântă, coboară ca odinioară întru întâmpinarea Bunei Vestiri. Nazaretul în sine te face să simți prezența arhanghelilor între grandoarea bazilicii catolice și spiritualitatea profundă a bisericii ortodoxe, înălțate pe locul izvorului unde Maria Fecioara s-a întâlnit cu îngerul, atunci când acesta i-a vestit nașterea cea mai presus de fire.
Pe când răsărea soarele, am plecat din valea Jezreelului, care pornește dinspre litoralul de lângă Haifa, jos spre Tiberiada, pentru ca apoi, ajungând în zona colinară, să admirăm panorama Nazaretului în toată splendoarea lui. Când spui Nazaret, te gândești la locul de naștere al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și al Dreptului Iosif, dar și la meleagurile pe care Mântuitorul Iisus Hristos și-a petrecut anii copilăriei și adolescenței. Nazaretul de Sus, un oraș modern, este locuit de evrei, pe când Nazaretul de Jos este tipic oriental, între cele două existând diferențe de neimaginat. Toate evenimentele scripturistice legate de Nazaret s-au derulat în actualul Nazaret de Jos, care astăzi este împărțit în trei cartiere: cartierul creștin-ortodox, cartierul creștin-catolic și cartierul musulman. În ziua în care am pășit prima oară în Nazaret, am trăit un sentiment extrem de ciudat, datorită contrastului dintre cele două zone ale orașului, nou și vechi, modern și arhaic, totul are dublă valență acolo. Satul acela mititel de-acum două mii de ani, despre care în cronici se scrie că era la marginea lumii, este astăzi unul din orașele mari ale Israelului, un fel de capitală a arabilor. Pe străduțele înguste, ce urcă și coboară într-un du-te-vino, ai senzația că ești într-un autentic bazar arăbesc, în care mișună europeni, americani, indieni și asiatici de tot felul. Din locul acela, fiecare se îndreaptă pentru meditație și rugăciune spre lăcașul de cult căruia îi aparține.
În dimineața în care am ajuns noi în Nazaret, străzile erau pline de pelerini. La un moment dat, după ce am străbătut o străduță străjuită de flori, care mai de care mai colorate, respirând aerul proaspăt al unei dimineți excesiv de senine, ne-am trezit în fața unei imensități spirituale și arhitecturale, cea a bazilicii catolice a Bunei Vestiri, o biserică de o încărcătură artistică uluitoare. Trecut și prezent într-un monumental lăcaș de cult, modern, placat în piatră albă și roșie. O deschidere largă, poligonală, străjuiește un altar modern din marmură albă ce se conturează pe rămășițe de coloane și altare, pe bucăți de piatră șlefuite de amprenta timpului. Începând de la arheologia subsolului și până la multitudinea de icoane imense, vitralii, reliefuri ceramice, mozaicuri din cele mai variate materiale, intarsii de marmură colorată, totul este fascinant. Considerată cea mai mare construcție din Orientul Mijlociu, Bazilica Bunei Vestiri a fost ridicată pe locul casei Sfinților Ioachim și Ana, a casei Maicii Domnului, pe ruinele unei biserici bizantine.
Întâlnirea cu biserica ortodoxă zugrăvită de bucovineni
Plecând de la această impunătoare biserică, am coborât pe aceleași străduțe înguste, sub impactul destul de puternic al trecutului, până când am ajuns într-o piațetă, lângă un perete alb și o ogivă placată în marmură, în fața unei biserici micuțe, dar care emana dintru început o căldură aparte, biserica ortodoxă „Sfântul Arhanghel Gavriil”. Aceasta a fost construită de o comunitate de greci ortodocși lângă izvorul satului de odinioară, de unde toți localnicii veneau să ia apă, izvor care există și astăzi, iar apa acestuia este foarte bună, răcoritoare și vindecătoare, precum în vremurile acelea. Dar pentru a ajunge la izvor trebuie să cobori treptele unui culoar ce pornește din absida de nord și care te duce la câțiva metri mai jos de nivelul actual al străzii. La capătul acestuia, încărcătura emoțională se amplifică. După ce am sorbit cu sete din apa de o limpezime aparte, am simțit o purificare ce pătrundea până în măduva oaselor. Am adus și în țară o sticluță cu apă de la Izvorul Fecioarei Maria, apă care s-a dovedit a fi nestricăcioasă, precum agheasma, și din care credincioșii beau în momente de boală sau alte încercări. Deși mică, biserica este foarte frumoasă, cu decoruri geometrice de intarsii de piatră și marmură colorată, susținute de arcade arhaice. Pe iconostas încă mai sunt icoane grecești de secol XVIII, dar ceea ce mi-a dat fiori a fost momentul în care am început să-mi răsfăț privirea cu frescele ortodoxe realizate de pictorii bisericești români Mihai, Gavril și Nicolae Moroșanu. În clipa aceea m-am simțit acasă. O cromatică echilibrată, armonios îmbinată cu tabloul iconografic general. Acești pictori, originari din Bucovina, au lăsat în Țara Sfântă un crâmpei de suflet românesc prin icoanele și frescele care vor dăinui în timp, alăturându-se valorilor artistice ale tuturor creștinilor.
