„… Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina și mânzul și și-au pus veșmintele deasupra lor, iar El a șezut pe ele și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale. Iar mulțimile …strigau zicând «Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!» …Și intrând în Ierusalim toată suflarea s-a cutremurat…” (Mat. 21, 6-10). Așa spune Cartea Sfântă, așa relatează cei patru Evangheliști.
Iar în profețiile profetului Zaharia citim: „Iată, vine Împăratul la fiica Sionului, drept și biruitor, călare pe mânzul asinei” (Zah. 9, 9). În semn de slavă, mulțimea jubilează fluturând ramuri de palmier. După cum se cunoaște, în Țara Sfântă, iudeii își acopereau casele cu ramuri de palmieri, pe care le considerau nu numai un simbol al neatârnării lor, ci și al vieții înseși. „Un copac cu rădăcini ancorate adânc, exemplu pentru omul care ar trebui să-și ancoreze rădăcinile acolo unde trăiește”, spune publicistul Werner Schaube.
După câteva zile, aceeași mulțime se dezlănțuia strigând: „Răstignește-L! Să se răstignească!” Cei care Îl primiseseră ca pe Împăratul lor, Îl trimiteau acum la moarte. Duminica Floriilor este ziua vestirii celei bune, a nădejdii, este ziua tristeții pentru Patimile ce vor urma, dar și presimțirea bucuriei Învierii. Iisus intră în Ierusalim ca un Împărat și ca Fiul Lui Dumnezeu trimis ca prin jertfa Sa să ne izbăvească de moarte. Este slăvire și smerire în același timp, renunțarea la triumful unui stăpân atotputernic, acceptarea pătimirii și a morții care nu putea fi decât temporară, este cea mai cutremurătoare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu pentru creatura Sa. Prin păcatul originar, viața oamenilor sfârșea definitiv în moarte. Păcatul închisese porțile Grădinii vieții veșnice. Păcatul închide totdeauna porțile Grădinii vieții veșnice. Păcatul cheamă în existența noastră moartea de care ne temem toți, de care se temeau toți. Păcatul în care căzuse omul prin neascultare a adus materia într-o stare de decădere și de inerție din cauza căreia existența își pierde sensul, devine de neînțeles.
Nici ucenicii Lui nu au înțeles la început, dar când S-a proslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte, spune Sfântul Evanghelist Ioan… Ziua glorificării care trecuse lăsând în locul ei ura s-a dovedit a fi o antecedență a destinului care aduce nemurirea.
„Astăzi iadul strigă spunând: «Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu le-a înviat»”, se cântă la Vecernia din Sâmbăta Paștilor.
Adevărul central al tuturor adevărurilor este evenimentul Învierii, care deschide o nouă eră în istoria omenirii, aceea în care puterea dumnezeiască este dovedită definitiv. Este un început prin care omul recapătă perspectiva nemuririi, așa cum îl destinase Creatorul lui. Și înseamnă certitudinea că, înviind din morți, Iisus Hristos este cu adevărat Dumnezeu.
Toată neputința omenească în fața morții ia sfârșit. Ea nu mai e inevitabilă, de neocolit, veșnică. Învierea Domnului deschide altă perspectivă. Zdrobind porțile iadului prin moartea Sa, Hristos ne-a eliberat din păcat, iar prin Înviere ne-a făcut părtași vieții eterne, părtași iubirii, îndurării și bunătății dumnezeiești. Cu aceasta ne-a redat speranța, după cum afirmă cunoscutul teolog luteran Jürgen Moltmann: „Speranța creștină este plasată între amintirea Învierii lui Hristos și așteptarea vieții viitoare. Orizontul acestei așteptări este plin de lumină, dacă îl legăm de Înviere”. Iar D. Stăniloae spune în Tratatul de Dogmatică: „Prin Înviere omul a fost făcut capabil de nemurire… o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârșită asupra trupului vechi”.
Iisus Hristos cel Înviat face ca realitatea umană să își recapete scopul real al existenței.
„Fiul lui Dumnezeu a înviat cu Trupul, arătând oamenilor că materia poate fi îndumnezeită și făcută capabilă de veșnicie”, scria fostul papă Benedict al XVI-lea.
„Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine†¦ În aceasta stă chipul dumnezeiesc din el. Dar dragostea însăși în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primește de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu” (D. Stăniloae, id.). Să accentuăm: În comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi! Răul își este identic lui însuși. O identitate monotonă, care rănește, care cheamă nenorocul, lipsa de culoare, banalitatea. Nu degeaba iadul este văzut ca locul unde nu se întâmplă nimic. Sufletele suferă chinul „fără sfârșit” al acestei neschimbări, al repe-tiției lui eterne, ca în Infernul lui Dante. Dar viața ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai prezența celuilalt, a celorlalți ne-o poate dărui. Prin ei ne înnoim și ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existența, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui nepieritoare, pe care ni-l dăruiește Creatorul nostru, primindu-ne în comuniunea iubitoare cu Persoanele Treimice, model desăvârșit al comuniunii. Prin Duminica luminoasă a Floriilor, materia devine o unealtă a duhului. Celebrând această zi profetică, vom putea spune odată cu marele om de cultură indian Raimon Panikar: „Moartea am lăsat-o în urmă”. Este concluzia la care ne conduce bucuria acestei zile, presimțirea vieții în eternitate. (Articol apărut sub semnătura doamnei Lidia Stăniloae și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 28 aprilie 2013)
