Dumnezeu ne spune să ne iubim aproapele. Câți dintre noi ascultă însă de aceste cuvinte? De câte ori ne-am aplecat să-i dăm o mână de ajutor celui căzut pe stradă? De câte ori ne-am oprit din drumul grăbit către birou, casă, școală, atunci când cineva ne-a întrebat de drumul său? De câte ori l-am tras de mânecă pe cel care scuipă sau aruncă orice îi prisosește în plină stradă sau pe geamul mașinii? De câte ori?
Am strâmbat de atâtea ori din nas: E beat! E vagabond! Miroase urât! Lasă că știe să citească și singur indicatoarele! Sau „ce să-i fac eu celui care scuipă pe stradă? Să mă iau la bătaie cu el?”. Sau „ei și, dacă aș fi ajutat-o pe bătrâna care dimineață era prea dezorientată ca să poată traversa singură, cu ce aș fi schimbat lucrurile, când sunt atâția alții care nici nu i-au aruncat o privire măcar?”. Dacă stai să te gândești un minut, sunt gesturi atât de mărunte. Sunt gesturi care nu ne costă nimic. Decât puțin suflet. E nevoie să-ți pese.
Îngrijind rănile copiilor africani
Daniel Țecu a stat poate mai multe zile cu copiii africani decât cu familia lui. Le-a gonit muștele de pe rănile care supurau, le-a șters lacrimile de pe față atunci când cleștii medicilor le-au mușcat din trup, dar, mai ales, le-a întins infima bucată de pâine care pentru ei avea valoarea aurului. În fruntea unor echipe ale ONU, merge de câte ori se poate să ducă alimente și medicamente în țări din Africa unde foametea și sărăcia sunt la ele acasă. În restul timpului, are grijă de echipele de voluntari care în fiecare seară merg pe străzi pentru a împărți aceeași bucată de pâine oamenilor nevoiași care, lipsiți de un acoperiș, au ajuns să trăiască și să doarmă pe străzi. Toate acestea nu se întâmplă însă în România, ci în Spania. Căci Daniel, deși român, a ales să emigreze de mulți ani în Spania. Acolo a învățat și lecția voluntariatului, „meseria” de a-i ajuta pe ceilalți fără a primi nici măcar un bănuț în schimb.
Despre diferențele și asemănările dintre altruism – disponibilitatea de a-i întinde o mână de ajutor celui căzut în stradă, și voluntariat – acțiunea de a munci pentru cei defavorizați fără a primi beneficii materiale, ne-a vorbit psihologul Mirela Zivari. „Altruismul este o trăsătură caracterială, care poate în anumite perioade să fie o trăsătură dominantă în structura unui om, și poate să fie trecută în plan secundar sau terțiar în funcție de evenimentele care i s-au întâmplat. Nu ține de temperament, care este înnăscut, ține de educație, iar dacă în educația noastră nu au fost învestite valorile care gravitează în jurul altruismului și nu au fost date exemple, pentru că noi învățăm prin exemple, atunci nu ne putem aștepta ca altruismul să mai fie o trăsătură a românilor. Educația este singura șansă”, spune Mirela Zivari. Și dacă în România lipsește educarea omului de a fi altruist, același lucru se poate spune și despre voluntariat. În ciuda campaniei recente de mobilizare a populației la strângerea gunoaielor, nu se poate vorbi în România încă de voluntariat ca despre o obișnuință a cetățeanului, acesta nefiind educat în această direcție. „Voluntariatul în România este doar un vis frumos la care românii nu aderă. Noi nu avem educația voluntariatului în România, ajutorul pe care îl dai celorlalți fără să aștepți ceva în schimb. Poate din cauza faptului că venim după o perioadă comunistă, poate din cauza faptului că suntem extrem de egoiști și trăim într-o instabilitate marcantă avem parte de așa ceva”, spune psihologul Zivari.
Totuși, potrivit studiului „România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendințe, provocări”, în anul 2008, 89.450 de români erau angajați în sectorul neguvernamental, în condițiile în care 68% din cele 21.319 de ONG-uri active funcționează exclusiv pe bază de voluntariat.
Credinciosul rămâne statornic în faptele bune
Persoanele care vor să își ajute semenii găsesc susținere și în cadrul Bisericii. Preotul Emil Cărămizaru de la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” spune că este important ca slujitorii Bisericii să știe să îi orienteze pe cei care vor să ajute către persoanele aflate cu adevărat într-o situație grea din punct de vedere social. „Pentru noi, preoții, este o surpriză plăcută să constatăm că unii dintre credincioșii noștri au o disponibilitate atât de frumoasă în ceea ce privește sprijinirea semenilor noștri aflați la vreme de necaz și suferință. Românii, în general, sunt oameni cu frică de Dumnezeu, cu milă pentru cei aflați în suferință și cu ospitalitate pentru cei străini. Această trăsătură se leagă de filonul spiritual creștin-ortodox al acestui neam iubit de Dumnezeu și înzestrat cu multe și frumoase daruri. Tocmai de aceea, socotim că, în ciuda greutăților economice pe care și România le resimte, românul ortodox și cunoscător mai ales al preceptelor evanghelice rămâne statornic în săvârșirea faptelor bune, ce ne face să fim mărturisitori și înfăptuitori ai învățăturilor hristice. Ne trebuie totuși mai multă consecvență și spirit de fraternitate pentru o creștere a virtuților ce rodesc binele și aplicarea lui în viața de zi cu zi”, spune preotul Cărămizaru.
Și deși Biserica, prin parohiile ei, poate și contribuie la ajutorarea celor aflați în nevoie, și preotul Cărămizaru susține părerea psihologului Mirela Zivari: este nevoie de o implicare a mai multor entități pentru a-i educa pe oameni în spiritul voluntariatului. „Biserica, prin parohiile ei, poate contribui și contribuie de fapt eficient la împlinirea acestor deziderate sociale. Cred că este nevoie și de împreună-lucrarea unor instituții ale statului și asociații nonguvernamentale care să sprijine cu propriul exemplu și cu o lămurire completă a oamenilor că ceea ce fac este în mod real în sprijinul semenilor lor aflați în suferință”, mai spune preotul Emil Cărămizaru.
Nu putem fi toți ca Daniel. Dar putem alege să ne pese. Mai întâi de cei de lângă noi. Te-ai uitat azi la cel care stă în dreapta sau în stânga ta? (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 26 octombrie 2010)
